Iaşul istoric – Evacuarea din 1944 şi urmările războiului

Publicat de Curierul de Iasi la data de 05/10/2012

În martie 1944, apropierea frontului obligă autorităţile să evacueze oraşul. Sub ploaia bombelor din 1944 se prăbuşesc multe clădiri din centru, inclusiv mare parte din Piaţa Unirii. Trupele sovietice intră în Iaşi pe 22 august şi înlocuiesc conducerea oraşului. Prin munca voluntară a ieşenilor începe şi refacerea în urma războiului

Iaşul trăia în 1944 cea mai cruntă dramă a istoriei sale pline de încercări. Apropierea frontului punea Iaşul în bătaia tunurilor, a bombardamentelor şi a luptelor. În martie 44, autorităţile decid evacuarea oraşului şi Iaşul devine zonă militară. Ordinul de evacuare suna categoric: toate instituţiile, autorităţile, şcolile şi întreprinderile se evacuau imediat, cu întregul personal şi toată zestrea. La 22 martie, autorităţile publicau Comunicatul Apărării Pasive prin care se îndemnau instituţiile şi populaţia să ceară de la autorităţi buletine de evacuare şi repartiţii, conform planurilor stabilite de mai înainte. Către 24 – 25 martie şi mai ales din 27 martie, după ce trupele sovietice au atins Jijia, spre gară coborau puzderie de furgonete, harabale, căruţe şi trăsuri pline cu baloturi, mobile, lăzi şi arhive. Prin fabrici se demontau maşinile, din instituţii se cărau arhivele, la finele lunii urmînd a se încheia acţiunea. Peste cîteva zile, în noaptea de 31 martie, la ora 22, pleca, pentru ultima oară, acceleratul Iaşi – Bucureşti, liniile căilor ferate şi oraşul – în care se afla mai ales populaţia creştină nevoiaşă şi aceea evreiască – rămînînd sub comanda operaţiilor de război, sub tirul tunurilor şi focul bombardamentelor aeriene ale aliaţilor.

Urma să mai circule un personal şi trenurile militare, frontul ajungînd, pe linia nord Iaşi – Tîrgu Frumos – sud Paşcani –

Tg. Neamţ. La unele instituţii, precum la Prefectură, Primărie, Calea ferată, lucrau echipe de sacrificiu. Zestrea Primăriei se evacuase la Tîrgovişte. O parte din birourile rămase la Iaşi funcţionau în clădirea Asigurării Meseriaşilor, localul din strada Vasile Alecsandri fiind avariat, parţial, în timpul bombardamentului avioanelor aliate din iunie 1944.

Ocupat de sovietici

Trupe sovietice in Iaşi (septembrie 1944)

În dimineaţa zilei de 20 august 1944, după o pregătire intensă de artilerie, cu forţe superioare şi multe guri de foc pe kilometru, linia germano – română era străpunsă, trupele sovietice pătrunzînd în oraş prin Copou şi Păcurari.

Administratia oraşului fiind evacuată, iar unii dintre foştii conducători puternic contestaţi, pentru evenimentele tragice din timpul războiului, la 22 august se forma una nouă, investită de Comandamentul Armatei Sovietice şi alcătuită din simpatizanţi ai Partidului Comunist. Primar era numit Alfred Winkler, magistrat la Tribunal.

Noii demnitari s-au instalat apoi, provizoriu, în localul cel vechi, botezînd cîte o cameră Prefectură, Primărie, Chestură şi Siguranţă. Ulterior s-au mutat în spaţii mai potrivite, aici rămînînd numai Primăria. După cinci luni de front, oraşul, rupt în două, cu podurile Bahluiului distruse, rămăsese fără lumină şi apă, cu străzile pline de gropi, tranşee şi ruine fumegînde – peste 1.600 de case fiind dărîmate de proiectilele tunurilor şi bombele avioanelor sovietice şi ale aliaţilor.

Ziduri prăbuşite şi nenumărate cadavre de cai şi ostaşi împuşcaţi, zăceau printre scheletele maşinilor şi tancurilor arse – mai ales pe Copou şi pe valea Păcurarilor unde s-au purtat lupte grele de apărare – trupurile luptătorilor fiind adunate în marele cimitir de la Leţcani, ori în altele, săpate prin tot oraşul . Centrul avea, de asemenea, multe clădiri lovite (între care tot colţul din Piaţa Unirii spre Primărie, înlocuit apoi cu un spaţiu verde, pe care se vor ridica ulterior blocurile actuale).

Voluntari erau baza

Odată cu bătălia pentru pîine, apă şi curent electric, noua administraţie a numit funcţionari voluntari în birourile goale ale Primăriei şi a promovat gardieni publici, înarmaţi doar cu un baston de lemn şi o banderolă, deşi aveau să lupte împotriva bandelor de răufăcători înarmaţi pînă în dinţi cu armele rămase de la război.

Lipsind forţa de lucru organizată, s-a introdus regimul de muncă voluntară pentru fiecare locuitor, timp de 2 zile pe săptămînă; s-au eliberat străzile, s-a recondiţionat grupul electrogen de la Uzina electrică, astfel încît, la 8 septembrie, directorul acesteia putea raporta că va asigura curent electric, zilnic, între orele 2 d.m. şi 1 noaptea. La 29 septembrie era reparată în parte şi conducta pentru apă de la Timişeşti, aruncată în aer odată cu podul de peste Siret. S-a reparat, provizoriu, Podul Roş. S-a redeschis o moară, pe la 15 octombrie, punîndu-se în mişcare unele tramvaie. Începînd şi o oarecare viaţă comercială – mai ales în zona gării, pe unde treceau trenurile cu militari sovietici, spre front. Pentru plăţi se foloseau rubla sovietică egală cu 1.000 lei BNR, leul Comandamentului sovietic egal cu 5 lei BNR şi banii româneşti rămaşi de la refugiu. Mai tîrziu, primele două aveau să fie schimbate de Banca Naţională, aşa cum în primul război schimbase bancnotele emise de armata ocupantă în Muntenia.

Izolat de restul ţării

Deoarece liniile ferate Iaşi – Buhăieşti şi Iaşi – Paşcani – Ploieşti au fost lărgite pentru ecartamentul trenurilor sovietice de aprovizionare a frontului, trenurile româneşti nu aveau acces, fapt pentru care Moldova şi fosta ei capitală, Iaşii, rămăseseră izolate de restul ţării.

Transporturile de bunuri, alimente, medicamente şi combustibil, cu autovehicolele, erau foarte reduse, lipsind dotarea tehnică. De aceea problema numărul unu a oraşului devenise restabilirea comunicaţiilor ferate şi normalizarea liniei Iaşi – Buhăieşti. După mai multe intervenţii se obţinea aprobarea normalizării ei, iar la 5 decembrie 1944 începeau lucrările, ceferiştii acţionînd pe toată distanţa Buhăieşti – Iaşi, sprijiniţi cu entuziasm de populaţia satelor, bucuroasă că se sfârşea izolarea. La 11 decembrie, după amiază, sosea în gara Socola primul tren direct dinspre Bucureşti. Deşi lipseau pîinea, sarea, petrolul, combustibilii, ferestrele nu aveau geamuri, lemnăria caselor dărâmate şi tâmplăria celor părăsite fiind arsă. Iaşul nu mai era izolat de ţară şi oamenii se întorceau bucuroşi acasă, înhămîndu-se la munca de refacere. Începeau a se repara şcolile, locuinţele, se îndepărtau ruinele, pe locul lor amenajîndu-se mici parcuri, ca cel din Piaţa Unirii, lîngă fosta Primărie.

Terminîndu-se reparaţiile clădirii Universităţii, cu etajul şi biblioteca atinse de bombe, în ziua de 13 mai 1945 se deschideau cursurile, de faţă cu ministrul Educaţiei Naţionale, Ştefan Voitec.

Angajaţii Primăriei aveau de lucru pînă peste cap: pe lîngă lucrările de reparaţii, activităţi de aprovizionare şi repunere în funcţie a unităţilor de producţie, organizau primirea şi cazarea refugiaţilor repatriaţi din Republica Moldovenească, a celor din Ucraina şi Rusia, duşi cu frontul spre ţările beligerante, cît şi a refugiaţilor botoşăneni şi dorohoieni reîntorşi din Muntenia şi opriţi în gara Iaşi pînă ce găseau mijloace pentru întoarcerea acasă.

(Ion Mitican)

* Titlul şi intertitlurile aparţin redacţiei

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*