[Iaşul istoric] 100 de ani: Intrarea României în Marele Război

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/08/2016

În 14 / 27 august 1916, România ridica armele pentru a intra în Marele Război ce răvăşea Europa. După doi ani de neutralitate, ţara se alătura Antantei cu speranţa că îşi va căpăta pe câmpul de luptă unirea cu Transilvania, Maramureş şi Bucovina. Entuziasmul primelor zile avea să fie înecat în suferinţa şi dezamăgirea războiului. Spre finalul acelui an, România ciuntită îşi găsea speranţa la Iaşi, capitală de război.

100 ani intrarea in razboiIeşenii pleacă la război
Vestea intrării României în război la 14/27 august 1916, decretul de mobilizare, ordonanţele de trecere a localităţilor în regim de război, rechiziţiile, cartiruirile, aprovizionările ridicau probleme deosebit de grele pentru administraţia oraşului. Chiar din primele momente plecau spre fronturi regimentele locale: 13 Infanterie, 53 Infanterie (format din rezervişti), 4 Vînători şi 7 Roşiori pentru care, în zilele de 19, 20, 22 şi 23 august, au fost suspendate toate trenurile de călători, Primăria şi Prefectura avînd sarcina susţinerii, prin mijloacele lor, a transporturilor la gară şi alimentarea cantinelor mobile deschise prin gări.
Dinspre Rusia soseau trenuri cu muniţii pentru depozitarea cărora trebuiau rechiziţionate şi eliberate magaziile şi clădirile din zona Gării. Spre lagărele de prizonieri din Rusia treceau trenuri cu prizonieri austro-ungari, între care se aflau şi mulţi români transilvăneni, motiv să li se încerce împărţirea unei mese calde. Societatea de Cruce Roşie, instalată la Liceul Naţional, organizase un cămin pentru copiii orfani în clădirea Societăţii Sport şi Muzică, iar la Gară un centru pentru primirea răniţilor, slujit de cele mai inimoase ieşence, printre ele fiind şi soţiile marilor demnitari.

Elevii devin funcţionari, iar şcolile spitale
Sutele de şcolari din centuriile de cercetaşi luau locul părinţilor plecaţi pe front, îndeplinind, pînă la istovire, sarcinile de curieri, factori poştali, paznici, telefonişti, agenţi de legătură şi oameni la toate, în spitalele şi în instituţiile publice. Mulţi, distribuiţi la gară, însoţeau transporturile de răniţi spre spitalele organizate: Sfîntul Spiridon, Caritate, Maternitate, Paşcanu şi Liceul Naţional şi apoi, rînd pe rînd, în toate şcolile oraşului, precum Liceul Internat, Liceul Oltea Doamna, Seminarul Veniamin Costache, Şcolile Normale de băieţi şi de fete, Institutul Notre Dame şi celelalte, spitale ajungînd şi hotelurile România, Europa, cît şi alte clădiri mai cuprinzătoare. Iaşul devenea „un imens spital” , vizitat încă din 25 octombrie de regina Maria.
În spital se prefăcuseră şi magaziile Gării, ca şi clădirile Vămii din Piaţa Gării, aici instalîndu-se personal medical rus, cu principele de Oldenburg, unchiul ţarului, venit pentru preluarea răniţilor ruşi.
Lipsită de aproape toate mijloacele trebuincioase, Crucea Roşie şi Primăria apela la populaţie să doneze termometre, scamă de lenjerie veche din bumbac (ce ţinea loc de vată), ţigări pentru a le scurta aşteptările şi alcool pentru alinarea durerilor celor operaţi fără anestezice.
citat razboi
Retragerea
Pe fronturi se purtau lupte crîncene.
Atacată din toate părţile, armata română copleşită numericeşte de inamici şi lipsită de ajutorul promis al aliaţilor era nevoită să se retragă. Înspăimîntată, populaţia din Oltenia şi Muntenia îşi părăsea casele, averile şi pornea pe drumurile pribegiei spre Moldova. La jumătatea lui octombrie, Iaşul devenise simbolul „rezistenţei naţionale” sau capitala „rezistenţei pînă la capăt” , din septembrie începînd a sosi în gară şi lăzile Tezaurului naţional.
Spre a face faţă multiplelor cereri de spaţii necesare instituţiilor refugiate şi cartiruirilor, Primăria, mutată în casele Zamfirescu din strada Ştefan cel Mare, anunţa rechiziţionarea clădirilor, introducînd unele condiţii de stabilire în oraş, pe care nu le respecta nimeni, avalanşa refugiaţilor fiind, între 10 şi 20 noiembrie, uriaşă. Pentru primirea lor şi asigurarea unui adăpost minim se deschisese un birou de primire în gară, iar altul, asaltat de lume, funcţiona chiar în localul administrativ. Primarul Gh. Mârzescu îi întîmpina pe toţi cu bunăvoinţă.

Iaşul – refugiul României
Din spirit de prevedere, căci armatele Puterilor Centrale se apropiau de capitală, potrivit hotărîrii Consiliului de Miniştri din 11/24 noiembrie, la 12 noiembrie (stil vechi), seara, trenuri speciale cu parlamentari şi diplomaţi porneau spre Iaşi – a doua capitală – întrînd şi ele în convoiul nesfîrşit de locomotive şi vagoane „tixite de viermăt de oameni, cu struguri de oameni pe platforme şi acoperiş care se îndreptau spre Moldova în pas de înmormîntare. Sute de locomotive cu ochii înroşiţi de spaimă, trăgeau după ele tot ce se putea agăţa de cîrlig: cisterne, platforme cu maşinării de fabrici, ateliere, mobile şi arhive de instituţii, vagoane cu refugiaţi şi răniţi şi chiar alte locomotive reci, bătrîne ce nu mai apucaseră a porni” . După trei zile de adevărat infern, în Bucureştiul părăsit de autorităţi rămîneau numai membrii guvernului I.I.C.Brătianu, pe care îi aştepta un tren ministerial, cu trei vagoane şi o locomotivă,dar după bătăliile de la Neajlov şi Argeş, în noaptea de 20 noiembrie/3 decembrie plecau şi ei spre Boboc, unde au mai stat două zile înainte de a lua drumul Iaşului, cu steagul României însîngerat. „Convoiuri întregi din sute de mii de fugari, zăpăciţi, traşi la faţă mai mult nembrăcaţi” mărşăluiau spre Moldova.
Ultimile trenuri cu dureri înăbuşite şi speranţe spulberate treceau prin norii negri de fum care acopereau regiunea Ploieştilor „într-un zăbranic negru atît de gros încît întunecaseră lumina cerului” . Toată „valea Prahovei de la Cîmpina la Ploieşti, din valea Ialomiţei, pînă în valea Teleajenului, pînă în valea Buzăului era o mare de foc. La cererea aliaţilor ofiţerii englezi incendiaseră instalaţiile petrolifere”. În toiul retragerilor şi-n consternarea generală, ziarele publicau comunicatul oficial din 24 noiembrie (st. v.) prin care românii aflau cu ochii înlăcrimaţi că „Bucureştii şi Ploieştii au fost ocupaţi de inamic” (din 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916). Reprezentanţii din gară ai Primăriei şi ai comitetului de Cruce Roşie erau copleşiţi de cereri , lipsuri şi trebuinţe, căci la Iaşi sosea ţara îndurerată.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*