Grădina oratorilor din Beilic

Publicat de Curierul de Iasi la data de 28/09/2015

Monumentul lui Grigore Ghica Vodă, ridicat în fosta grădină a Beilicului, a devenit cu timpul loc predilect pentru manifestări naţionale sau întruniri politice. Acţiunea domnului care s-a opus cedării Bucovinei avea să fie un model pentru generaţia care dorea să afirme naţiunea română la începutul secolului XIX. Mai târziu, odată cu apariţia alegerilor pentru funcţii, parcul din faţa monumentului a devenit loc de întâlniri electorale.

grigore ghica (6)Tribună publică
Seara, pe băncile aşezate printre straturile de flori, rânduite ca nişte cununi în jurul monumentului, transformat uneori în tribună pentru manifestaţii culturale sau politice, se odihneau locuitorii cartierului. Monumentul era ţinta multor marşuri comemorative sau naţionaliste, spre el pornind cârdurile de manifestanţi precum acei din 24 octombrie 1884 la comemorarea lui Horia, ţinută la Hotelul Traian şi terminată la monumentul lui Ghica Vodă. Fiindcă pe bănci seara se întâlneau lucrători, meseriaşi, elevi şi studenţi, mulţi dintre iubitorii lui Cicero sau Demostene veneau în grădină şi ţineau discursuri, adesea fulminante, la adresa guvernanţilor sau adversarilor politici. Ca să aibă succes, cei mai înstăriţi puneau pe locantierul de peste drum să împartă la „tot poporul ascultător” ulcele cu bere ori vin. Pe vremea alegerilor, oratorii nu lipseau în nici o zi, iar ascultătorii veneau cu duiumul abia aşteptând tainul de bere, ceai sau cafea, dat pentru ca aplauzele să fie răsunătoare.

Dezbateri politice
Odinioară, Principatele fiind conduse de un domnitor, acesta numea dregătorii cu atribuţii guvernamentale, iar poporul nu participa la viaţa politică. Activitatea publică a mişcărilor politice a ieşit, însă, din saloanele boiereşti odată cu alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza şi, chiar mai intens, după detronarea acestuia, la 11 februarie 1866. Stimulatorie a fost înfiinţarea Primăriilor la 31 martie 1864 pentru conducerea căreia urma alegerea unui om destoinic ca primar şi a unui număr de consilieri. Consfătuirile şi activităţile electorale se ţineau în sala de şedinţe a instituţiei şi a Consiliului Comunal. Se găsea la etajul vechii clădiri a Primăriei aflată pe atunci cam în spatele statuii cronicarului Miron Costin de astăzi. Acolo, onorabili politicieni ai urbei, împărţiţi în două tabere, conservatori şi liberali (din care se rupsese şi o fracţiune), propuneau candidaţii pentru şistele electorale de faţă cu adversarii din cealaltă tabără, care îşi spuneau fără menajamente părerile. Fiecare partidă îşi aducea şi susţinători din rândul electoratului.

Întruniri înfierbântate
Potrivit lui George Panu, la Iaşi era un obicei „foarte nostim”, de mare caracter democratic. „Ambele mari partide ale vremii, cât şi Fracţiunea Liberă şi Democrată (naţionalistă, formată din profesori şi intelectuali) îşi ţineau întrunirile în Sala mare de Consiliu a Primăriei” (Amintiri de la Junimea). Activi, „oratorii se succedau la tribune, întocmai ca la Camere, unul pentru, altul contra, discuţiile erau violente, dar foarte interesante. Publicul îşi manifesta simpatiile pentru un partid sau o persoană , fără să înnăduşe glasul adversarului”. Nu lipseau însă altercaţiile şi chiar confruntările mai zgomotoase sau chiar violente. O asemenea întrunire este descrisă de Iacob Negruzzi în faimoasa sa „copie după natură”, intitulată „Electorale” cu vreo 300 de versuri publicată în  „Convorbiri Literare” din 15 februarie 1872, când sistemul funţiona. Eroul întrunirii era tânărul diacon Ion Creangă, membru în fracţiunea naţionalistă a profesorilor, numit în poezie „Popa Smântână”. George Panu povestea că „vorbea frumos” cu „limbajul său colorat”, avea barba blondă ca spicul porumbului şi era pasionat de întrunirile publice, în care „lua mai întotdeauna cuvântul cu mare succes”.

Trataţi cu bunătăţuri
S-a renunţat definitiv la sistemul întrunirilor comune după anul 1884, când militanţii au început a-şi ţine întrunirile separat. Prin 1888, construindu-se două săli de teatru, Sala Pastia şi Circul Sidoli, întrunirile s-au mutat în ele, scăpând Primăria de zarva adunărilor. Vara, cele mai iubite întruniri se ţineau în grădinile locantelor cârciumilor unde candidatul la deputăţie venea să întâlnească locuitorii unui cartier şi, ca şedinţa să fie mai atrăgătoare pentru public, nu lipseau de pe mese halbele cu bere sau paharele cu vin plătite de candidat. Una dintre aceste grădini electorale celebre era în Ciurchi, la crâşma lui Penea Bulgaru, loc de întâlnire al „electoralilor” din mahala. La Penea Bulgaru, în 1881, Ion Creangă a pus pe roate, împreună cu alţi orăşeni, o casă de economie pentru ajutorarea „ciurchenilor” cultivatori de verdeţuri, adesea jecmăniţi de cămătarii târgului. Se numea „Societatea de Economie a Agricultorilor Români din suburbia Ciruchi”. Altă grădină vestită pentru întruniri era aceea de la hanul Trei Sarmale, agreată de militanţii de stânga, social democraţi sau socialişti, la unele participând şi Octav Băncilă, pictorul celebru pentru tablourile sale cu caracter social.

Tineri oratori
Dintre toate, grădina lui Grigore Ghica ajunsese cea mai frecventată, fiind situată în mijlocul târgului şi vizavi de sediul sindicatelor lucrătorilor, instalat în fostul Han al Ienicerilor. Din cauza obiceiului statornicit, locul se mai numea şi „Grădina oratorilor”, răutăcioşii zicându-i „Paradisul trăncănitorilor”. Adesea, pe treptele monumentului se instala şi câte un elev sau student dornic să-şi încerce elocinţa, talentul şi puterea de captare a ascultătorilor, în viitoarea sa carieră de politician, călcând pe urmele părintelui sau unchiului. De obicei, aceştia veneau cu părinţii şi membrii familiei încărcaţi cu platouri cu pişcoturi, minciunele, gogoşele ori tartine, împărţite mereu ascultătorilor pentru a rămâne pe bănci şi a păstra liniştea la tot discursul aspirantului la politichie. Temele aveau subiecte culturale, istorice, ştiinţifice, pe parcurs trecându-se la acele social administrative „din cauza cărora tinerii nu au nici un viitor”. Discursul se termina cu ropot de aplauze, încheiat şi cu o „cinstire” generală, de mulţumire pentru răbdarea auditoriului şi răsplată, pentru încurajarea oratorului.

Şi oratoare
La început, micii oratori erau şcolari evrei deprinşi cu asemenea activităţi în heder (grădiniţă), la terminarea căruia trebuiau să susţină în sinagogă o conferinţă. Obiceiul plăcea şi creştinilor, astfel că, pe la 1900, la tribună urcau şi copii lor, dornici să-şi încerce talentul. Nu lipseau nici predicatori de toate religiile intraţi adesea în tăios duel oratoric cu călugării filosofi. Cu mare plăcere erau ascultate oratoarele din organizaţiile feminine, care propăvăduiau morala, veşnicia căsniciei, dragostea eternă şi anatemizau violenţa în familie, desfrâul, prostituţia şi divorţul. Unele ascultătoare, simţindu-se vizate de aluzii vociferau strigând numele amanţilor cuvântătoarei, nelipsind mult până la o păruială sau măcar o încăierare.

Cafeneaua ienicerilor
Când nu erau oratori, vizitatorii grădinii îi aşteptau răbdători, ascultând marşurile fanfarei militare sau coruri şcolare. În grădină se serveau bunătăţi, ceai şi cafele, împărţite de „turcaleţi” (mici vânzători în şalvari şi turbane), slujitorii cafenelei străvechi din bolţile de peste drum (nr. 18 – 20), rămase de pe vremea când Portar-başa, paznicul Beilicului şi musafirii săi din Instanbul, mulţi ieniceri, pufăiau narghilele stând cu picioarele încrucişate pe pernele şi divanurile moi aşezate sub adâncile bolţi. Cafeneaua ienicerilor, bătrână clădire hărtănită de vremuri a supravieţuit până spre 1988 când în faţa ei se mai adunau ieşenii pentru pentru a schimba butelia de gaz. Mai apoi a pierit sub lama buldozerelor, alături de altă clădire străveche – hanul turcesc prin care trecuseră mii de ieniceri. (de Ion Mitican)

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*