George Topârceanu – 80 de ani de la moarte

Publicat de Curierul de Iasi la data de 05/05/2017

Într-o frumoasă zi de primăvară, pe 7 mai 1937, în căsuţa de pe strada Ralet, se stingea George Topârceanu. Prietenul său, Demostene Botez avea să scrie: „Şi a murit modest şi retras, fiindcă un destin absurd nu i-a mai dat voe să contemple viaţa, tocmai atunci
când o înţelegea mai bine şi avea dreptul să o trăiască mai calm”

„Topârceanu a cerut prea puţin vieţii, dar şi-a pretins totul sie însuşi”
Demostene Botez – Adevărul, 9 mai 1937

Nu mai este demult o necunoscută pentru niciun român că viaţa şi activitatea literară a poetului, prozatorului, memoralistului şi publicistului George Topârceanu este legată indisolubil de Iaşi, de Cetatea ieşeană a Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Româneşti. Indiscutabil, chiar dacă s-a născut la Bucureşti, la 20 martie 1886, din părinţi ardeleni de prin partea Sibiului şi tot acolo a pornit pe calea învăţăturii, mai întâi la şcoala primară, apoi la liceele Matei Basarab şi „Sf. Sava”; pe ultimul absolvindu-l în 1906, urmând mai departe cursurile Facultăţii de Drept şi de Litere, fără a le termina, chiar dacă acolo îşi face debutul în literatură, George Topârceanu, din 1911, devine ieşean de-adevăratelea.

Ieşean din 1911
La insistentele chemări ale lui Garabet Ibrăileanu părăseşte „chiria” bucureşteană şi vine la Iaşi, unde a primit statutul definitiv de ieşean al Cetăţii de pe cele 7 coline. De altfel, avea să se destăinuie asupra noii sale identităţi în conferinţa, „Cum am devenit ieşean”, din care reţinem un fragment edificator: „Cu primele balade umoristice pe care le-am scris, căci Parodiile au venit mult mai târziu, am început, în sfârşit să am şi eu oarece succes în cercurile prietenilor. Una din aceste bucăţi – un răspuns la nişte versuri ale poeţilor iluştri pe atunci, Anghel şi Iosif, – a ajuns, nu ştiu cum, în mâna lui Anghel şi de acolo m-am trezit cu ea în paginile Vieţii româneşti, de unde am primit în curând un onorar cât se poate de substanţial. Acest din urmă amănunt, mai cu seamă, m-a încurajat din cale afară! Aşa am intrat în corespondenţă cu d. Ibrăileanu, care, după una din acele balade, mi-a telegrafiat un singur cuvânt: Bravo!” (e vorba de „Balada chiriaşului grăbit”)
Odată ce s-a stabilit la Iaşi, aici a creat, a iubit şi a trăit până la sfârşitul vieţii sale, fiind unul dintre îndrăgostiţii statornici ai „dulcelui Târg al Ieşilor”.

La „Viaţa Românească”
Dar cel mai bine este să aruncăm o privire asupra biografiei sale ieşene. Aflat sub aripa ocrotitoare a profesorului Garabet Ibrăileanu, „starostele” Vieţii Româneşti – renumita revistă a vremii care, din 1906, a îmbrăţişat cultura întregului spaţiu naţional românesc – , George Topârceanu accede la postul de subsecretar şi cel de secretar de redacţie al revistei, postură sin care colaborează cu importanţii scriitori ai vremii, între care, M. Sadoveanu, Gala Galaction, Mihai Codreanu, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat- Bengescu. E perioada fertilă din ajunul Primului Război Mondial în care George Topârceanu se desprinde de romantismul desuet al adolescenţei şi îşi creionează prin Parodiile sale un drum literar propriu şi inconfundabil. Îndrăgeşte teatrul şi împreună cu M. Sevastos, între 1912 – 13, editează revista Teatrul. Tot în această perioadă, mai exact în 1912, avea să-şi întemeieze o familie, căsătorindu-se cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care va avea şi un copil, dar căsătoria lor eşuează foarte curând. Mai târziu, cunoscând-o pe poeta Otilia Cazimir, între “duduca” Otilia şi George Topârceanu se va ţese o tulburătoare şi discretă poveste de dragoste şi inspiraţie poetică.

Casa memoriala George Toparceanu. Poetul a locuit pe strada Ralet, în imobilul pus la dispoziţia sa de Demostene Botez.

Primele volume
În 1916 îşi publică primele sale volume: “Balade vesele” şi „Parodii originale” , care aveau să-l impună ca poet remarcabil. În acelaşi an, tocmai atunci când era pe cale să-şi termine studiile de filosofie la Universitatea ieşeană, a fost mobilizat pe front şi participă la campania din Bulgaria, în primul val al războiului mondial, în calitate de sergent al unei baterii de artilerie, căzând prizioner în lupta inegală de la Turtucaia, „fără să fi apucat să tragă vreun obuz”, după cum avea să-şi amintească mai târziu. După doi ani petrecuţi în “iadul” prizonieratului din lagărul bulgar de la Pirin Planina, a reuşit să fie eliberat la stăruinţa expresă a scriitorului „filogerman” Constantin Stere, care-i apreciase scrierile şi volumele deja publicate.

Experienţa războiului
Reîntors în ţară, măcinat de experienţa celor două campanii şi a celor 2 ani atroce de prizionierat, care nu putea să-i fie ştearsă din memorie, acceptă un contract pentru scoaterea unui volum de memorii de război. Vine la Iaşi să-l scrie, dar cum… „aici fiecare piatră îţi vorbeşte de trecut şi nici una de prezent” , după cum mărturiseşte în prefaţă, alege să se retragă la Văratec – la maici , dar nici acolo, neaflându-şi liniştea, abia la Iaşi avea să-l definitiveze cu titlul: “Amintiri din luptele de la Turtucaia”, (Bucureşti, 1918), dovedindu-se a fi şi un prozator memorialist de primă mână. A urmat pe aceeaşi temă a memoriilor volumul:“În ghiara lor…Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare”, (Iaşi, 1920).
La Iaşi, până la reapariţia, în 1920, a Vieţii româneşti sub directa sa conducere, avea să scoată împreună cu M. Sadoveanu, cu care leagă la vânătoare şi pescuit o strânsă prietenie, revista „Însemnări literare”, foarte apreciată în scurta ei existenţă. De aici încolo se dedică trup şi suflet scrisului, mai cu seamă poeziei, iar volumele publicate se succed: “Balade vesele şi triste” (Iaşi, 1920), „Migdale amare” (Iaşi, 1928), „Scrisori fără adresă” (Iaşi, 1930), întrunind aprecierile publicului cititor şi ale presei. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi în critica literară a vremii, în care „excelează” criticile caustice ale lui Eugen Lovinescu, care, acuzându-l pe Topârceanu de anti-modernism, avea să-i reducă Baladele şi Parodiile acestuia la nişte simple tablouri din natură. Chiar şi în aceste “circumstanţe critice”, în 1926, poetului George Topârceanu i se decernează Premiul Naţional de Poezie. În 1932, “chiriaşului” ieşean George Topârceanu i se asigură un spaţiu definitiv de locuit în casa de pe strada Ralet nr.7, care a aparţinut prietenului său, poetul Demostene Botez.
Arătându-şi nedezminţita sa dragoste faţă de Iaşi, pe care îl vede ca un“oraş din basme, cu conture iluzorii, / Străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii!”, compune şi publică în “Calendarul Iaşului pe anul 1933” memorabilul poem, „Salut, Iaşi!”, o remarcabilă „privire” poetică asupra “oraşului arhaic, plin de suveniruri sfinte!”, din care se poate extrage quintesenţa admiraţiei sale:

„Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,
Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari
Care-ai adunat în juru-ţi, ca un far incandescent,
Tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent.”
Din 1934, începând să lucreze la viitorul său roman satiric “Minunile Sfântului Sisoie” şi publică fragmente ale acestuia în Revista fundaţiilor regale. Neterminat, romanul va apărea postum, în 1938.
Anul 1936 avea să-i aducă, satisfacţii deosebite, precum publicarea volumului cu memorii de război „Pirin Planina. Epizoduri tragice şi comice din captivitate” şi alegerea sa ca Membru corespondent al Academiei Române, ca urmare a deplinei sale consacrări literare şi publicistice. Primeşte însă şi o cumplită lovitură – înrăutăţirea rapidă a stării de sănătate. Diagnosticul a fost radical – cancer la ficat, boală ce avea să-l macine curând. Chiar şi aşa bolnav, avea să scoată, împreună cu M. Sadoveanu, M. Codreanu şi Grigore T. Popa, revista “Însemnări ieşene”, foarte bine primită în Cetatea ieşeană şi nu numai.

Sfârşitul

În primăvara lui 1937 merge la Viena să-şi îngrijească sănătatea, dar era deja prea târziu. Revine la Iaşi şi, la 7 mai 1937, în locuinţa din Ralet, trece la cele veşnice, la doar 51 de ani. A fost înhumat în mormântul său din partea stângă spate a bisericii Cimitirului „Eternitatea”din Iaşi. Se împlinesc de atunci 80 de ani, dar inconfundabilul „spirit topârcean” va rămâne de-a pururea şi în vecii vecilor în sufletele noastre de ieşeni şi buni români; acesta aflându-l aievea la casa lui din Ralet, devenită din 1985, Muzeul „George Topârceanu”, pe strada Topârceanu din dealul Copoului, pe la „casa cu pisici” a „duduiei Otilia” din Bucşinescu, devenită şi aceasta muzeu şi prin toate locurile Cetăţii, unde a vieţuit şi a creat fermecătorul George Topârceanu, „chiriaşul grăbit” al Ieşilor.

“Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunza rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.”

George Topârceanu – Balada morţii

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*