Florin Daminescu: „Radioul îţi dă şansa să ai în fiecare zi noi provocări”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 16/02/2017

Florin Daminescu face radio de 25 de ani, începând cu anii entuziaşti ai faimosului Radio Vox T şi ajungând la prestigiosul Radio Iaşi, unde vocea sa a devenit deja o amprentă a calităţii şi profesionalismului jurnalistic. Zi de zi, prin harul său verbal, Florin Daminescu aduce normalitate pulsului unui oraş agitat şi în continuă schimbare. În spatele poveştii sale se află dăruirea şi pasiunea pentru radio, de fapt pentru comunicare, singura punte de legătură trainică între oameni.

interviu fd 003

  • Înainte de 89, cel puţin în anii ultimi ai regimului comunist, televiziunea aproape că nu mai exista, fiind limitată la două ore zilnic. Radioul încă rezista, dar era, la rândul său, impregnat de propagandă. Ca ascultător, cum percepeai atunci munca celor de la radio? Ce însemna radio pentru tine?

 

Primul meu contact cu radioul a fost prin intermediul lui Moş Crăciun. Am primit cadou o cutiuţă în care îţi puteai face singur aparatul de radio. Ăla a fost primul meu contact. Bine, era scris în ruseşte, trebuia să mă chinui să pricep cum se face. Tot în acea perioadă am descoperit şi posturile de radio din afară. Am început să-mi dau seama că, dincolo de graniţă, era mai multă libertate decât credeam eu. Lucrurile erau clar mai complicate decât ştiam şi cât credeam. Mi-am pus deseori întrebări de ce piese de Stevie Wonder, de pildă, se aud la sârbi, la bulgari, la unguri, nu mai spun de ceilalţi din vest, iar la noi aveam parte de Magistrala albastră, Trenul galben fără cai, piese frumoase în felul lor, dar care erau româneşti şi atât. Se mergea până acolo încât, de multe ori, erau piese la modă, foarte faine, din vest, traduse sau adaptate în limba română, şi habar n-aveam de provenienţa lor. Îmi spuneam „mamă, ce mişto cântă tipul ăsta!”, dar piesa era a altuia din Marea Britanie, din State etc. Simţeam că ceva lipseşte. Ascultam Vocea Americii, muzică extraordinară, topuri, ascultam Europa Liberă. Ceea ce am remarcat şi mi s-a părut extraordinar, neînchipuindu-mi vreodată că voi ajunge aici, în dealul Copoului, la Radio Iaşi, a fost faptul că nu doar la zile speciale, cum ar fi Revelionul sau alte perioade deosebite din an, ci chiar în fiecare weekend, cei care erau aici, în Copou, aveau muzică mai bună decât Bucureştiul. Erau piese pe care le auzisem relativ recent în străinătate şi de multe ori mă întrebam cum de au curaj să le difuzeze. Am aflat peste ani că, de fapt, şi ei erau într-o veşnică dizidenţă cumva şi, dacă pe zona politicului nu-şi permiteau să facă prea multe afirmaţii, pe zona muzicală era o industrie în toată regula. Făceau rost de muzică numai ei ştiau cum din străinătate, iar pentru ieşeni şi nu numai, Radio Iaşi reuşea să fie un radio modern.

interviu fd 004

  • În 1992, ai debutat în radio, ca redactor la Radio Vox T. Cum s-a petrecut acest lucru? Ce te-a determinat să alegi această formă de media?

 

Radio Vox T face parte dintr-o perioadă foarte frumoasă din viaţa mea. Întâmplarea face că sunt unul dintre puţinii care, din acele vremuri, încă mai practică această meserie. Primul meu contact cu Radio Vox T s-a produs imediat ce am venit din armată, în care am plecat cu Ceauşescu şi m-am întors cu Iliescu. În acea perioadă, îşi reluase emisiunile Radio Iaşi. Încă eram în armată când auzeam dangătele clopotului de la Palatul Culturii, semnalul de la Radio Iaşi. La venirea acasă, auzisem că există la Iaşi un radio pentru tineri. Îl prindeam foarte greu, cu aparatul meu Gloria şi o sârmă băgată la calorifer. Când m-am dus la Vox T, găsisem totul funcţional. Practic, am făcut parte din al doilea lot de redactori, nu am fost în prima serie de cinci fondatori care au avut curaj să facă acest post de radio. Am fost în episodul BTT, cum se numea pe vremuri fostul hotel Orizont. În acea vreme eram DJ într-un mic pub. Invitat fiind la radio de un fost membru al echipei, Ovidiu Murgu, acestuia i-a plăcut vocea mea, care se pare că place şi acum. Recunosc că, atunci când am intrat prima dată în radio, aveam cu totul alte aşteptări. Mă gândeam că voi vedea un hol lung, plin de magnetofoane, de microfoane, de instalaţii. Nu, erau două magnetofoane mari, ruseşti, un mixer mare, tot rusesc, o mulţime de cabluri pe jos. Cred că nu doar radioul era altfel în anii 90, nu doar noi eram altfel ca redactori, ci şi societatea era alta. Era ca un burete care doreşte să primească informaţie, şi muzicală, şi socială, şi politică. Dorinţa de libertate reprimată ani de-a rândul a fost ca un resort pentru noi, dar şi pentru public. Subiectele de emisiune apăreau de multe ori pe drumul de acasă spre studio. Ca amintire cu încărcătură emoţională maximă, rămâne un talk show pe care îl realizam de la miezul nopţii. Totul era în direct, iar asta presupune să-ţi asumi riscuri mari. Dar tensiunea, adrenalina, erau atât de mari, încât nu ştiam când trecea noaptea. Începeam pe la miezul nopţii şi terminam pe la patru – cinci dimineaţa şi încă parcă simţeam că mai am ceva de spus. Din păcate, lucrurile nu mai stau aşa în ziua de astăzi. Există o implicare mai mare a societăţii civile, a tinerilor, dar parcă fiecare îşi vede de treaba lui şi cam atât.

 

  • Multă vreme, radioul, spre deosebire de televiziune, nu a oferit realizatorilor de emisiuni vizibilitatea necesară pentru a deveni vedete lesne recunoscute pe stradă. Acum, mulţi realizatori de radio fac şi televiziune, sau chiar emit video direct din studio. Cum ţi se pare această modă a televizării emisiunilor de radio?

 

Pe de o parte, e clar că şi radioul, fie privat, fie public, evoluează. Nu doar odată cu societatea, dar şi din punct de vedere tehnic. Paşii făcuţi de pământeni din 90 până astăzi sunt uriaşi. De pildă, nici nu puteam gândi cu ceva vreme în urmă că un biet telefon poate să ajungă să ofere facilităţile de astăzi. Ar fi o greşeală şi este o greşeală din partea radiourilor care se închid şi rămân în continuare doar pe modelul „old school”, fără vizibilitate. Faptul că ascultătorul te poate şi vedea la treabă presupune un stres în plus pentru redactor. Eu chiar spuneam la un moment dat că, dacă voiam să fiu văzut, mă apucam de televiziune.

interviu fd 001

  • Pare că s-a pierdut misterul vocii de la radio, în spatele căreia se afla un chip necunoscut. Mulţi dintre ascultători erau îndrăgostiţi doar de voce.

 

Am păţit-o. Am încasat-o de la o doamnă sau domnişoară ascultătoare, care, într-o dimineaţă, după o noapte de talk show, dorea să vorbească cu Florin Daminescu. Chior de somn după o noapte nedormită, i-am spus că eu sunt. Recunosc că nu am avut niciodată foarte mare grijă legată de vestimentaţie, nici foarte bărbierit nu sunt tot timpul. Reacţia domnişoarei a fost „ăăă, dar aşa arăţi?” Probabil că mă vedea ca pe un Făt Frumos, Arnold sau ce-o mai fi fost la modă atunci ca bărbat. Revenind, da, e un deserviciu pentru un realizator. Eu aş prefera să nu fie pornită camera cât timp realizez emisiunea. Poate reprezenta un disconfort şi pentru ascultători. Vocea, gândurile tale şi imaginaţia ascultătorului pot da un alt rezultat decât atunci când te vede că gesticulezi la microfon.

 

  • Ai o experienţă de 25 de ani de radio, timp în care ai putut observa evoluţia acestui gen jurnalistic. Care au fost schimbările majore pe care le-ai perceput în toată această perioadă în privinţa stilului de a face radio?

 

Cred că regulile de bază au rămas aceleaşi. E clar că, fie că eşti medic, constructor, preot, jurnalist, ai două alternative: să-ţi faci treaba bine sau nu. Dacă este să fac o comparaţie directă între anii 90 şi anii de acum, tehnologia, digitalul, internetul îţi dau posibilitatea să faci emisiuni extraordinare. Totul stă la distanţa unui click de mouse. Accesul la informaţie este extraordinar de facil. Dacă se întâmplă ceva în capătul celălalt al lumii, în secunda doi ai aflat. Pe de altă parte, ceva din misterul şi parfumul vremurilor de altădată dispare. E acel moment în care scoţi un vinyl şi te aşezi într-un fotoliu cu o ceaşcă de cafea sau un vin bun, stai într-un colţ şi asculţi Dire Straits sau Rolling Stones, deşi ai putea să intri pe internet şi să-l laşi să curgă. Digitalul îţi permite să te mişti rapid, dar nu mai e acel mister de altădată. E ca diferenţa dintre roşia din grădina bunicului şi roşia de la supermarket. Poate unii ar spune că sunt nostalgic. Nu, aş greşi dacă aş zice că toate bazele de date de acum, tehnologiile digitale, accesul la informaţie nu ar fi utile. Acum poţi aduce o melodie din anii 20, să o periezi încât să sune acceptabil, ceea ce nu puteai face cu o bandă de magnetofon sau casetofon. Prin urmare, sunt avantaje şi dezavantaje. Cred că ne îndreptăm spre digitalizarea completă. Deja, fiecare dintre noi poate avea radioul pe care şi-l doreşte, prin toate opţiunile avute la dispoziţie pe internet. Lipseşte, în schimb, sufletul.

Florin Daminescu 2

  • În miile de ore de emisie, sunt convins că ai avut parte de tot felul de experienţe pitoreşti în raport cu ascultătorii. Spune-mi despre una care ţi-a rămas în minte.

 

Au fost situaţii în care am avut şansa să am în emisiune oameni pe care n-aş fi visat vreodată să-i pot vedea de aproape, darmite să stau de vorbă şi să le adresez întrebări, cum ar fi, de pildă, marele Gheorghe Zamfir sau A.G. Weinberger. E foarte fain. Dacă aş lua-o de la capăt, tot radio aş face. Banii nu sunt punctul forte al unui ziarist. Dacă vrei să fii jurnalist şi să-ţi faci treaba, chiar ai de muncă. Pentru acei bani, chiar munceşti. Chiar şi acum, după atâţia ani de radio, când termin emisiunea, ies transpirat. Emisiune pe care o fac acum are trei ore, dar documentarea ei presupune alte patru ore de muncă. Dar cea mai lungă prezenţă în radio a fost din cauza unui coleg, Marius Voicescu. Era student, ca noi toţi de altfel. Eu am avut emisiune de noapte, acel faimos talk show „Insomnii de joi spre vineri”. În fiecare vineri dimineaţă, la ora 6, se prelua jurnalul de la BBC, iar spaţiul de jumătate de oră al jurnalului era suficient pentru a preda tura, a bea o cafea şi a fuma o ţigară. Ei bine, a trecut jumătatea de oră, Marius al nostru nu a venit, iar colega care realiza matinalul mi-a spus: „Te prezint ca şi cum ai fi Marius, dar să vorbeşti ca şi cum ai fi răcit”. Şi am fost „răcit” până pe la ora 9 sau 10 când s-a terminat emisiunea, oră la care a apărut şi Marius, cu ochii împăienjeniţi, care mi-a spus: „Grasule, am comis-o! Te superi?” Nu m-am supărat, suntem foarte buni prieteni şi în ziua de azi. Abia atunci am realizat ce înseamnă dorinţa de a-ţi pune scobitori la pleoape. Evident, au fost multe alte situaţii neprevăzute. Am fost înjurat în direct, fără nici un motiv. Şi eram supărat, pentru că realizam că mama mea n-are nici o vină în povestea asta. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, şi ţin să-i mulţumesc doamnei profesoare de română din şcoala generală că a tras de mine mai tare, i-am răspuns unui astfel de ascultător: “Iartă-mă, nu-ţi cunosc numele, nu ştiu cine eşti, cu siguranţă cei şapte ani de acasă nu prea sunt ok la tine, nu ştiu dacă ai auzit de Caragiale vreodată, însă există o schiţă a sa, Reconstituire, în care unul dintre personaje spune la un moment dat „Ba pe-a mamii dumneavoastră”, eu îl citez şi ţi-l adresez”. A fost un răspuns elegant, dar care mi-a dat voie să mă simt şi răzbunat.

 

  • Care este partea dificilă a muncii la radio? Şi, desigur, care sunt satisfacţiile pe care le ai în timpul orelor întregi petrecute la microfon?

 

Întrebarea e foarte faină pentru că mă ajută să dau răspunsul pe care mi-l doream. Partea complicată e şi cea mai frumoasă. Este greu să te reinventezi, să fii diferit în fiecare zi. Foarte mulţi dintre cei care ne ascultă sunt tentaţi să uite că, de fapt, e un om la microfon, că şi eu pot fi răcit, ca pot avea nişte probleme personale, că m-am săturat să fac un sfert de oră în jurul radioului pentru că nu găsesc un loc de parcare. Dar, în momentul în care s-a aprins becul roşu, îţi aduci aminte pentru ce ai venit acolo. În momentul în care s-a deschis microfonul, mă adresez oamenilor de bine, şi chiar dacă nu sunt aşa, încerc să-i fac oameni de bine. Chiar am convingerea că radioul are puterea de a face oamenii mai buni. Asta e partea grea. Partea frumoasă e că toată viaţa mea am urât să fac lucruri repetitive. Iar radioul îţi dă şansa să ai în fiecare zi noi provocări. Dacă vrei să-ţi faci treaba, ai provocări în fiecare zi.

Comments

comments



Stiri similare

  1. O şansă la educaţie pentru fiecare copil
  2. Iesenii, tot mai putini, cu fiecare an
  3. Florin Piersic va deschide noua stagiune de la Ateneu
  4. Florin Piersic revine la Ateneu într-un show extraordinar
  5. Florin Chilian participă la un eveniment caritabil în Iaşi
Categoria: interviu

Cuvinte cheie: , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!