Faţa necunoscută a Pieţei Unirii

Publicat de Curierul de Iasi la data de 16/02/2012

Inspirat de faptul că răspântia străzilor Arcu, Golia (Cuza Vodă) şi Tălpălari (Săulescu), din faţa bătrânului han „Petrea Bacalu”, fusese scena manifestaţiilor pentru Unirea Principatelor, înfăptuită în anul 1859, un cititor al gazetei „Ecoul Moldovei” propunea marcarea locului cu o piaţă de aducere aminte. Ideea, susţinută în gazeta respectivă (1890 –1893), născând largi ecouri, avea să fie însuşită de edilitate şi se punea în lucru. Astfel, s-au întocmit planurile, s-au rostuit pitacii trebuincioşi despăgubirilor şi, prin anii 1896-1897, Primăria trecea la exproprierea clădirilor din partea de sud a străzii Unirii, ce urca către Spitalul Sfântul Spiridon.

Pe la începutul anului 1900, vechile zidiri erau spulberate şi mult dorita Piaţă a Unirii începea a se construi.

Prima din şirul noilor clădiri, o zidire cu foişoare, de pe colţul străzii Golia, aparţinea “făclierului” (fabricantul de lumânări) I. Motaş. Era stăpânul comerţului cel mai rentabil al vremii, lumânările având utilizare înaintea electricităţii şi în casele bogaţilor şi ale săracilor, fapt pentru care mulţumind Cerului pentru norocul negoţului, în seara deniilor de Paşti aprindea câteva mii pe trotuarul din faţa magazinului şi în piaţă, lucru ce aduna mulţime de privitori şi credincioşi.

Piaţa Unirii de odinioară

Berării, una după alta

La etajul noii zidiri se instala otelul «Europa», iar la parter restaurantul. Lângă „Europa” îşi făcuse loc berăria «Elysée», ce a ajuns mai apoi a reprezentanţei firmei bucureştene «Luther» căreia arhitectul milanez Scolari îi amenajase un palat al berii (1913), gazetele ţinându-i isonul: „Orice gând rău, mon cher, / Trece doar cu o bere Luther”. Existenţa nu-i era uşoară căci, de alături, berăria „Azuga” se lăuda cu „berea cea mai pură”, fabricată la Azuga-Prahova din apă de munte şi, pe amândouă, le concura, ceva mai sus, berăria «Zimbru», locanta fabricii ieşene din Păcurari, cu „berea cea mai proaspătă” şi preţurile „cele mai mici”, atrăgând clienţi cu nemiluita.

Aproape de Strada de Sus (numită în zilele noastre Bulevardul Independenţei), lângă cinematograful Sidoli existând vechiul hotel «Rusia», avea şi acesta restaurant cu icre negre, meniuri specifice şi „pivo cernoe” (bere neagră), rusească, gustată pe întrecute de funcţionarii consulatului Rusiei de peste drum şi musafirii autohtoni, chiar şi atunci când se aducea din zăcătorile Păcurarilor.

Spre cele cinci locante din sudul pieţii, privea de sus, din localul ultramodern, urcat pe un soclu cu câteva trepte (ca să încapă şi subsolul pentru baluri, popicărie şi jocuri mecanice), renumita berărie „Bragadiru” (numită după 1944 – „7 Noiembrie”), venită şi ea din strada Lăpuşneau la vadul cel mare, cu o mică grădină umbroasă în faţă. Avea de vecin, mai în vale, vechiul «Hotel Traian», construit prin anii 1879-1882 de firma celebrului inginer Gustave Eiffel la cererea fostul primar Scarlat Pastia, proprietarul «Hanului Petrea Bacalu», rebotezat «Hotel România» şi aflat, până prin anii ‚60, pe trotuarul din faţa cinematografului Victoria, în coasta restaurantului „Traian”.

Suita de locante cu saloane mari şi adânci, ca nişte hangare, şi cu batalioane de mese afară, putea înghiţiţi toată suflarea marilor nunţi, a manifestaţiilor revendicative sau a serbărilor naţionale organizate în piaţă urmate de o halbă de alinare a necazurilor sau de de o o horă bucuroasă cu coada printre mese şi fruntea în jurul statuii lui Cuza Vodă, dezvelită în anul 1912.

„Prima manifestare a întregirii neamului nostru”

Vorbind despre acestea, se cuvine a aminti că piaţa a adăpostit nenumărate manifestaţii şi întruniri culturale şi politice.

Aici, la 8 iunie 1917, când Iaşul devenise capitala României sfârtecate, s-a petrecut cea mai „măreaţă manifestaţie naţională la care i-a fost dat poporului român să participe de la 1859″, cum scria emoţionat cronicarul ziarului „Mişcarea”. ~n uralele talazurilor de oameni veniţi să întâmpine pe cei 1.200 de voluntari ardeleni, ofiţeri şi ostaşi, dornici să lupte pentru eliberarea Ardealului, primul ministru Ionel Brătianu, urcat pe soclul statuii lui Cuza, declara răspicat în faţa istoriei că „în piaţa unde s-a sărbătorit pentru prima oară Unirea Moldovei şi Munteniei – naşterea României” – se serba şi „prima manifestare a întregirii neamului nostru”.

Vorbind înflăcărat, din acelaşi loc, poetul Octavian Goga slăvea momentul când „se săvârşeşte a doua Unire, Unirea Ardealului cu România”.

Spre Piaţa Unirii aveau să alerge miile de ostaşi ai cazărmilor din Copou, la chemarea clopotelor ce băteau neîncetat în noaptea de 27 octombrie 1918, vestind mobilizarea şi începerea luptei de „eliberare a pământurilor cotropite de armatele germano-austro-ungare şi turco-bulgare” (Oltenia, Muntenia, Bucureşti, Dobrogea).

Aici au sărbătorit strămoşii ziua de 8 noiembrie 1918 închinată marelui voievod Mihai Viteazu şi au trăit pe aceea de la l decembrie 1918, a Unirii provinciilor străbune cu Patria Mamă.

Tot în Piaţa Unirii au plâns şi au protestat împotriva ruperii din trupul ţării a Bucovinei de Nord, a Basarabiei şi a unei părţi din Ardeal şi din Dobrogea, în zilele cumplitului an 1940.

Păstrându-se tradiţia, aici s-a sărbătorit eliberarea Ardealului (octombrie 1944), Centenarul Revoluţiei din 1848 şi alte mari întruniri şi comemorări până în zilele noastre.

Vechea piaţă a dispărut în august 1944

Vechea piaţă, poreclită de un hâtru « Piaţa Veseliei» era şi locul unde în serile de vară şi, mai ales, duminica după masă, poposeau sumedenie de poporani cu familiile să ia o gustare la aer, să bea licoarea răcoroasă – berea – despre care gazetele scriau că e bună pentru sănătate şi nu năuceşte ca tăriile alambicate – şi să se veselească ascultând «originalul» concert al celor patru-cinci orchestre cu dizeuze, ce cântau în devălmăşie şi pe întrecute. Vacarmul acesta muzical, întrerupt de „pehlivanii” care spuneau năzdrăvănii hazlii inspirate din viaţa oraşului şi halba de bere gratuită, oferită celor care luau o gustare sau consumau un meniu, preţul acestora fiind pe atunci convenabil şi buzunarelor modeste, făceau ca mesele, uneori ajunse până la poale statuii, să fie râvnite cu străşnicie.

Fosta piaţă avea să dispară, nimicită de bombele din 20 august 1944, odată cu pitoreştile sale clădiri pierzându-se şi romanticele trăiri.

Apar blocurile

Pe locul ei, în anul 1947, se realiza Piaţa Unirii din zilele noastre, mult mai extinsă şi încăpătoare, în care se păstrau clădirile nordice, pe locul acelora dinspre sud amenajându-se Parcul Primăriei, instituţia ce sălăşluia pe atunci în vechiul Palat Cantacuzino, ocupat acum de Starea Civilă.

Fiindcă mulţi dintre ieşeni „plângeau” după pitoreasca piaţă de odinioară, edilii vremii promiteau refacerea vechilor clădiri pe un nou amplasament, după planurile existente la Arhivele de Stat şi după fotografii. În locul lor, venind alţi dregători, s-a uitat promisiunea şi s-au construit blocurile cu multe locuinţe la etaje şi marile magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte  la parter ce s-au împărţit şi reîmpărţit în zilele noastre.

Romantica înfăţişare a pieţii de odinioară stăruind în sufletul multor cetăţeni, după 1990, mulţi dintre ei scriau gazetelor propunând îmbrăcarea faţadelor în stucaturi cu arcade şi colonade fixate pe mii de „ştifturi” împuşcate în pereţi, cum făceau nemţii cu blocurile construite de guvernul socialist în Berlinul răsăritean, pentru a le da alura vechilor zidiri.

O încercare de schimbare a faţadei parterului blocului a întreprins proprietarul magazinului de suveniruri deschis pe colţul străzilor Arcu şi Gându, vizavi de Liceul Naţional. Ideea fiind interesantă, s-ar putea lua în considerare, la „Reabilitarea zonei Lăpuşneanu – Piaţa Unirii”, după rigori academice şi ţinând seama de prezenţa vechilor clădiri (Liceul Naţional, Hotelul Traian, Palatul cu Cupolă, Palatul Cantacuzino, Hotelul Select, Strada Cuza Vodă), spre a reda pieţii, măcar parţial, atmosfera de epocă, prin faţade prelucrate şi bolţi rotunjite. Cum au procedat sibienii, braşovenii, botoşănenii, orădenii. Gazeta „Opinia” din 24 iulie1990 anunţa chiar constituirea „Societăţii pentru Reconstrucţia Academiei Mihăilene” ce îşi propunea să înceapă o asemenea acţiune cu refacerea străvechii clădiri istorice, spulberată de sistematizatorii anului 1963 („Academia Mihaileană rediviva”). Se găsise şi locul reconstruirii, în piaţeta din faţa străzii Gându şi a Liceului Naţional, alăturată amplasamentului de odinioară. Începând însă, penuria de fonduri, realizarea visului a rămas pentru viitorime.

Ion Mitican

Comments

comments



Trackbacks / Pings




*