Educaţie prin entertainment: să FIE la Iaşi, 14 – 23 iunie

Publicat de Curierul de Iasi la data de 10/06/2013

În 2013, Iaşul devine primul oraş din România care găzduieşte un Festival Internaţional de Educaţie (FIE), un proiect cu un caracter durabil care contribuie la dezvoltarea culturală, economică şi socială pe termen lung a oraşului. Anul acesta, FIE va avea loc în perioada 14 – 23 iunie. În toate aceste zile, pe axa Copou – Piaţa Unirii – bdul Ştefan cel Mare – Palat vor avea loc sute de evenimente culturale. “Educaţie prin entertainment” e unul din conceptele noi pe care le aduce FIE. Organizat de Primăria Iaşi şi ProEvent, la festival sunt aşteptaţi să participe în cele 10 zile peste 100.000 de spectatori, din Iaşi, dar şi din ţară. “De trei ani pregătim acest festival. Vrem ca acesta să devină o tradiţie şi să crească de la an la an”, a declarat Florin Mindirigiu, directorul FIE.

Caragiale, tradus din limba română într-un limbaj universal: cel al dansului

Dansator, coregraf, profesor, poet, director al Baletului Naţional din Chile „El Banch“, Gigi Căciuleanu a absolvit Şcoala Naţională Superioară de Coregrafie din Bucureşti şi a avut un stagiu de perfecţionare la Teatrul Balşoi. A fost solistul baletului Operei Române şi în 1994 a înfiinţat Compania de dans „Gigi Căciuleanu“

Spectatorii din toată ţara sunt aşteptaţi, pe 17 iunie, la Casa de Cultură a Studenţilor din Iaşi, unde va avea loc spectacolul de teatru coregrafic „D’ale noastre“. Despre cum îl poţi trimite pe Caragiale către public, prin dans, într-un interviu acordat de renumitul regizor şi coregraf Gigi Căciuleanu.

Ce vă leagă de Iaşi? Aţi mai vizitat oraşul?
Iaşi este, în primul rând, un oraş legat de familialele mele origini moldoveneşti. Este şi oraşul de baştină al partenerei mele Ruxandra Racovitză. Casa familiei sale este celebra Casă Racovitză, unde se află azi Centrul Cultural Francez. În plus, îmi amintesc şi de un foarte frumos Festival de Dans în juriul căruia fusesem invitat acum câţiva ani şi unde am cunoscut şi apreciat artişti minunaţi.

De ce ar trebui să vină oamenii la acest spectacol, care sunt punctele lui tari?
I-aş invita pe spectatori să vină pentru a-l vedea pe Caragiale tradus din limba română într-un limbaj universal: cel al dansului, artă atât a mişcării, cât şi a gestului. Eu nefiind (şi nevoind cu niciun preţ a fi) critic, nu pot decât să vă spun că cei doi poli opuşi ai spectacolului „D’ale noastre“, care însă, ca şi într-un câmp magnetic, se completează, sunt constituiţi, pentru mine, de cele două „personaje-culme“ ale lumii caragialeşti: Caţavencu („O scrisoare pierdută“) şi Ion („Năpasta“). De altfel, în spectacolul meu, am vrut ca aceste două personaje să evolueze în nişte geometrii diametral opuse: Caţavencu – ipocritul prin excelenţă, cocoţat sus, la o tribună reprezentată printr-un panou convex; pe când Ion – jertfă nevinovată, prăvălit jos, în concavitatea aceloraşi panouri inversate şi care nu numai că îl ţin prizonier ca într-un puţ de ocnă, ci îi şi oglindesc imaginea, multiplicând-o. Între aceşti doi poli evoluează, într-un „lanţ al slăbiciunilor“, o galerie întreagă de personaje caragialeşti: un universal copil răzgâiat, prezent aproape în orice familie de pe lume, un Domn Goe înconjurat de „mamiţici“ posesive; Tipăteşti şi Joiţici; Miţe, Didine şi tot felul de Nae Girimea; Mangafale; Mitici; Crăcănei şi Pomponi, având în centru un personaj care mi se pare din cele mai frumoase şi înduioşătoare din toate comediile sale: Cetăţeanul Turmentat cu chinuitoarea întrebare care îl macină pe dinăuntru: „Eu pentru cine votez?“. Asta poate pentru că acesta ne reprezintă pe fiecare dintre noi, cetăţeni turmentaţi ai acestei lumi.

Nu e riscant să faci un spectacol de teatru coregrafic pe un text al lui Caragiale?
Riscant este să faci orice spectacol. Un creator original riscă totul la fiecare pas. Ca un alpinist. Aşa precum bine spune poetul Machado: Caminante, no hay camino/Se hace camino al andar (Drumeţule, nu există drum/Drumul se face mergând.) De altfel, „D’ale noastre“ nu este un spectacol realizat pe un anume text de Caragiale, ci inspirat din integralitatea textelor sale.

Ce credeţi că ar gândi Caragiale dacă ar fi, să zicem, spectator?
Sper din tot sufletul că ar aplauda faptul că am încercat să-i dibuiesc esenţele, nu numai pe cele româneşti, ci şi pe cele, d’ale noastre, omeneşti.

Este „D’ale noastre“ un spectacol construit doar pentru publicul românesc, sau poate fi gustat şi înţeles şi de cel din străinătate?
Pe lângă Bucureşti, am dansat „D’ale noastre“ şi în alte capitale europene: la Bruxelles, Sofia, Londra, Paris. Primirea pe care publicul ne-a făcut-o de fiecare dată mi-a confirmat că am reuşit ceea ce mi-am dorit să realizez: un spectacol care să nu se adreseze numai unui public cunoscător al lui Caragiale.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*