De la Narita la Nara (III)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 25/05/2018

Universitatea din Shizuoka e tot pe deal ca și cea din Iași, cu clădiri noi tip chibrit destul de impersonale, ca majoritatea clădirilor moderne japoneze, cu lifturi și băi nediferențiate pe statut.

Câteva amfiteatre mari, o mulțime de sălițe mici de lucru în grup, cu panouri și flipcharturi de făcut planuri și de discuție. Bibliotecă cu acces direct la cărți, cu diferite săli de lectură, pe toate gusturile, una chiar cu canapele tip restaurant, pentru a-i face pe studenți să se simtă și la școală – și în oraș. Nu lipsește cabina telefonică ermetică pentru a putea vorbi la telefonul mobil. O singură cabină la 3000 de studenți ajunge întrucât toată lumea scrie mesaje text, uneori din respect pentru ceilalți, adesea din rușinea de a vorbi. Cantina pare ca la noi iar tot acolo e prezentă echipa de închiriere de tocă pentru absolvire. Mai degrabă kimono-ul de absolvire. Costumația se probează cu 6 luni înainte (abia în martie va fi ceremonia) iar nuanțele sunt de la galben la roz la roșu dar și câteva mai clasice – albastru navy, bordeaux sau maro închis, cu diferite modele florale sau mai rar geometrice. Fiecare student alege culoarea lui, nu trebuie să fie uniform ca la școală. Mi se va explica în mare diferitele componente ale costumului însă doar specialiștii au idee cum se pune, e prea complicat. Vocile sunt calme, atente, suave, gentile, dublate de plecăciuni corporale respectuoase, nicidecum servile.

 

Peisajul stradal

Prezentarea despre Iași, Universitate și România are succes la auditoriul venit voluntar. La celelalte două, în zilele următoare, voi vorbi despre turismul în Uniunea Europeană, România, în Moldova (Mare) și în Iași. Voi descoperi că abia acum, ieșind din Europa devin conștient de relativa omogenitate a acesteia sau de unele provocări prin care trece.

Revin pe străzi înguste de o singură bandă sau poate două dacă ai imaginație bogată în care trotuarul e doar acel spațiu de 40 de cm al scurgerii laterale acoperite, fragmentat și acesta de stâlpi groși, adesea ostentativi, plini de firăraie neîncâlcită. Pe acei 40 de cm negociezi și cu oamenii și cu bicicletele și cu mașinile care uneori se întâmplă să întâlnească și alte mașini. Japonia suferă de pe urma unei planificări teritoriale haotice, probabil prin anii 50-60, adesea legată de împroprietăriri ale păturilor sociale joase cu pământul de la templele sau sanctuarele religioase. Pare cunoscută tare treaba asta.. Totul este antropizat până la ultimul centimetru, până și râulețul din deal e canalizat și acoperit cu asfalt. Noroc că mașinile sunt foarte silențioase, opresc automat motorul la intersecții și nu sunt foarte multe încât să vezi vreun ambuteiaj. Nici în Tokyo nu am observat ceva dramatic. Pe trotuar negociezi adesea cu oameni în uniformă. Copii de 4 ani în uniformă (te întrebi cum pot căra ghiozdanul atât de mare), copii de primară, de generală, de liceu, toți în uniforma școlii, oameni care merg la muncă în uniforma europeană ”la cravată”. Uniforma feminină de liceu e uneori cam sexy însă sunt informat că ea reprezintă un fetiș pentru majoritatea japonezilor iar fetele aleg uneori să se înscrie la licee care permit fuste mai scurte sau mai lungi, în funcție de profilul psihologic al candidatului.

 

O seară în oraş

O mare parte din subtilitățile sociale le aflu de la Claudia. E din Iași, din cartierul Alexandru cel Bun mai precis și a prins o bursă guvernamentală japoneză. Alături de prietenul ei japonez sunt invitat să dorm o noapte la ei, în stil futon, pe jos. Apoi sunt scos la restaurantul chinezesc (da, sună relativ ciudat) unde vom face o surpriză copiilor cu deficiențe de văz de la școala unde el lucrează. Dar mâncarea chinezească o cunosc totuși foarte bine, cel puțin în varianta ei europenizată. Urmează apoi kaiten-zushi (”sushi care se învârte”) sau ceea ce aș numi eu shinkansen sushi. E un fast-food imens cu două benzi rulante suprapuse la marginea meselor pe care vin două tipuri de mâncăruri – mâncarea de bază pe care o iei aleatoriu de pe bandă și mâncarea comandată din meniul touch-screen  care vine în maxim 2 minute pe banda superioară, într-un trenuleț de jucărie care imită shinkansenul – trenul de mare viteză al Japoniei. Ceaiul verde, sosul de soia, wasabi și alte condimente sunt la discreție iar mâncăricile vin două câte două, pe tema orezului acoperit de pește crud, afumat sau prăjit în zeci de tipuri, creveți, caracatițuci etc. sau învelit în foicele de algă, pachețele în crustă de ou. La sfârșit plătești după numărul de farfuriuțe adunate de pe urma festinului. Nu, nu vă întrebați ce se întâmplă dacă ascunzi farfuriuțele..  Deși sunt încântat până la culme, rămâne totuși mâncarea săracului în Japonia, dar fiind și prețul infim raportat la celelalte restaurante.

 

Karaoke-le vine aproape natural după, iar sălițele sunt intime (3m x 4m), unde cânți doar cu prietenii. Greu de acceptat pentru noi – să cânți doar în 3-4 persoane – însă e drept că inhibițiile se pierd mai ușor așa. De-altfel în Europa karaoke-le a fost prost înțeles ca un fel de ”Europenii au talent”, concept total greșit, dat fiind rolul de bază al activității. E drăguț totuși să auzi o româncă cântând aproape perfect romanțe japoneze descifrând pe un ecran scrierea japoneză într-o combinație de hiragana (fonetic japonez), katakana (fonetic pentru neologisme) și kanji (hieroglific chinezesc). Ripostez cu Bon Jovi pe un banal alfabet latin însă pe gustul prietenului ei japonez iar seara e complet câștigată.  Pachinko-ul (sala de jocuri) nu mă impresionează decât prin vacarmul mașinăriilor. Întrucât nu am prins darul păcănelelor (aici fiind hipersofisticate totuși) iar în interior se fumează, locul nu a rămas imprimat decât pe fotografia din telefonul mobil. Seara se încheie cu o băuturică afară, în strada luminată de reclame ostentative, privind omuleții mergând șovăielnic pe asfaptul ud de după ploaie, îmbătați de prea mult servici sau de sake.

 

Un bilet cât un inel de logodnă

În Japonia adesea lucrurile sunt pe dos.. se fumează uneori înauntru și adesea interzis afară (să nu te vadă copiii de școală), decolteul e interzis dar fustele se pot micșora până la dispariție, oamenii sunt extrapudici dar la baia comunală sau la toaletele publice femeia de servici se plimbă printre bărbații cu fesele în aer sau cu mâna ocupată, mașinile merg pe sensul (complet) opus, controlorii respectă excesiv clienții, oamenii poartă măști albe de teroriști pe gură și nas dar nimeni nu pune bombe, oamenii iubesc munca dar se sinucid din cauza ei. Părăsesc Shizuoka făcând o haltă în Hamamatsu, patria companiei Yamaha, pentru a cunoaște un admirabil profesor de fizică care a absolvit tot la Iași. Din nou tren și mai ales aceleași ritualuri. Până și angajații de la casa de bilete sunt excesiv de politicoși. Banii sunt luați tot timpul cu două mâini direct sau într-o tăviță cu o ușoară plecăciune, biletele se pun pe masă tot cu două mâini iar arătătorul trece prin fiecare element al biletului, pentru a se asigura că înțelegi măcar prin scris dacă cumva japoneza vorbită e mai grea. E fabulos să vezi cum mâinile angajatului așează biletul pe masă ca un mare bijutier și apoi mâinile încadrează prețiosul obiect cât timp îi explică calitățile. Plec impresionat către tren, amuzat de faptul că un bilet până la Kyoto costă totuși cam cât un inel de logodnă. Poate de aia se și comportă așa.

 

Lector univ. dr. Mihai Bulai

Prodecan al Facultății de Geografie și Geologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

 

 

Comments

comments

Categoria: turism





Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*