De la Narita la Nara (II)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 17/05/2018

În Shizuoka, orașul universitar la sud de Tokyo, voi cunoaște pe Shohei, un tânăr adorabil, mecanic de Shinkansen.

Are o meserie foarte apreciată și bine plătită, pentru care ai nevoie de studii avansate, dar și de orar imprevizibil. Să-i spunem șofer de Train de Grande Vitesse pentru că după mâinile feminine nu pare să aibă cunoștințe de mecanică feroviară. Nu pot traduce în românește niciuna dintre neologismele precedente pentru că noi nu ne-am propus să avem așa ceva nici în secolul următor. Are o engleză bunicică, zâmbește des ca o fată rușinată, e îngrijit, îmbrăcat ca un negociator imobiliar, cu poșetă bineînțeles (dar și geantă), arată cu 5 ani mai tânăr, dar asta e poveste generală în Japonia, se pare. Yes este cel mai cunoscut cuvânt al său, se pare că al oricui, din mai multe motive – îi e frică să spună că nu a înțeles, apoi în japoneză se răspunde cu Yes la orice întrebare, negativă sau pozitivă (”Yes, it is true”.. ”Yes, it is not true”.. etc.) iar Yes e rudă naturală a plecăciunii de salut din bazin sau din cap. No-ul cere eforturi prea mari, obositoare, nenaturale, cere explicații inutile.

Bucătăria japoneză

Shohei va fi gazda mea de couchsurfing pentru următoarele două zile. O experiență autentică pe care o recomandă chiar un articol de Travel din avionul spre Japonia. Imediat după întâlnire propune un restaurant tipic japonez cu oden – o suită de mâncărici specifice sezonului mai rece, prăjite în ulei sau fierte, preparate de un cuplu de bucătari chiar în fața clienților (în jur de 10-12) dispuși în U în jurul lor, pe scăunele de grădiniță, într-un spațiu minuscul în care în România managerul de sală ar fi considerat că nu ar încăpea nicio masă corectă de doi. Mâncarea este plină de gust, aromată și intens condimentată de fiecare cu verdeață din alge sau „rumeguș” din pește uscat, praf de ghimbir, pastă de wasabi apoi fundamentalul-nelipsitul sos de soia și alte câteva cărora le-am pierdut firul. Invers față de noi, ei stau mai bine la vită decât la porc, nu adoră puiul, nu mănâncă pâine, scot gusturi nebănuite din vegetale de la dovlecei, rădăcini de lotus (un fel de nufăr), vărzuci murate cu ghimbir dar și diverse gelatine din plante greu de plimbat prin gură, mai ales dacă nu ai fost prieten intim cu răciturile (sau piftie, după regiune). Masa vine acompaniată constant de ceai verde, din partea casei. După un sake nereușit (majoritatea țuicilor lor sunt slabe foc, de neînțeles pentru mine), trecem pe berea Sapporo care stinge toate acele străine condimente din palat.

Relaţia şef – subordonat la restaurant

Întrucât stăm mai mult decât clienții obișnuiți, prin restaurant se perindă diverse tipuri de coagulări umane: cuplul la vârsta a treia, cuplul cu parteneră fotomodel, grupul de tineri vorbăreți cu porte-parole, o tânără soră medicală zâmbitoare până la cer, prietenii de diverse vârste și mult mai important – managerul și angajatul. În acest ultim caz vorbim despre o întreagă filosofie a invitării în oraș a subordonatului de către șef, mai ales în mediul privat. După serviciu, aceștia merg la restaurant pentru a crea o legătură importantă pe verticală, în același costum business care i-a consacrat în rolurile jucate la servici. Aparent acest lucru se întâmplă cam o dată la două luni (la patru luni în mediu public) iar managerul plătește fie jumătate, fie trei sferturi sau mai rar fie chiar 100% din nota de plată. Se îmbată amândoi destul de bine, uneori se cară unul pe altul dar asta nu afectează relația de serviciu. Angajatul de față e mult mai vorbăreț decât managerul în acest caz, și mult mai treaz, probabil simțind responsabilitatea fizică ce îl așteaptă.

Socializare în jurul mesei

Shohei traduce rușinat dar pasionat fiecare frază, fiecare curiozitate a mea către ceilalți meseni dar și răspunsurile lor. El citește pe chipul meu plăcerea, mirarea, curiozitatea, admirația pe rând sau toate la un loc. Are plăcerea de a aduce în locuri tipice pe oaspeții săi și apoi să le citească pe chip extazul. Pozez orice colț de masă, facem selfie-uri din belșug mai ales la inițiativa mea și mă scuz că sunt „atât de japonez”. Partenerii de masă sunt și ei curioși de prezența mea, Ceaușescu și Comăneci sunt referințele lor constante, îmi fac complimente pentru cât de bine țin bețele în mână. Mai târziu voi afla cu dezamăgire că e primul compliment care se face vizitatorilor non-asiatici :).  Ei îl apreciază pe Shohei pentru curajul de a primi necunoscuți la el. El se rușinează iar la complimentele lor dar nu se rușinează să schimbe adresele cu sora medicală vorbăreață și simpatică. E și o ocazie pentru el de a se deschide, de a avea mai mult curaj social. De obicei japonezii își găsesc partenere mai ales prin întâlniri aranjate în localuri speciale. Îmi mărturisește că adesea ei își caută partenere înainte de Christmas pentru că perioada devine hiper-romantică, insuportabilă de unul singur. Voi descoperi mai târziu că magazinele au departament de Crăciun pregătit încă din octombrie, poate nici nu l-au strâns de anul trecut. Apoi perioada dintre ani e urmată de apex-ul sentimental numit Valentines Day ca apoi relațiile să se răcească imediat după White Day. Dacă Valentines rămâne preferata femeilor care oferă ciocolată și alte dulcegării bărbaților, pe 14 martie, de White Day, la fix o lună după, bărbații trebuie să întoarcă gestul, adesea de 3 ori mai mult decât cantitatea primită de Valentines. Probabil această presiune moral-socială asupra bărbaților le produce lehamitea de după, ajungând la un fel de ”na-ți ciocolata înapoi de trei ori, numai lasă-mă-n pace”.

Garsoniera minusculă din oraşul gigant

Orașele sunt bine conectate în interior prin trenuri urbane care trec pe sub toate balcoanele și hainele puse la uscat. Apartamentul lui este echivalentul unei garsoniere confort III pe care Ceaușescu o instituise după cutremurul din 1977 pentru a caza cât mai mulți cetățeni sinistrați sau abia sosiți de la țară. La ”doar” 700 de euro pe lună chirie primești un loc de supraviețuire de 28m2, cu hol de lăsat papucii atât de mic că nu te poți apleca decât pe diagonală ca să poți dezlega șireturile, bucătărie minimalistă dar eficientă comună cu holul îngust de acces, cămeruță cu pat mediu european și canapeluță, balconaș de agățat rufe. În tot acest spațiu minuscul totuși baia înseamnă trei nano-încăperi distincte: celebrul WC (cu atâtea funcții încât ți-e frică să nu devină și scaun electric), sala de toaletă cu mașina de spălat, sala de duș. Îmi face o prezentare laborioasă a tuturor funcțiilor electrice ale casei, la care fiecare butonaș răspunde cu voce feminină indescifrabilă. La ei majoritatea mașinăriilor vorbesc cu oamenii. La noi, invers.

Lector univ. dr. Mihai Bulai

Prodecan al Facultății de Geografie și Geologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

 

Comments

comments

Categoria: Timp liber,turism





Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*