De la Narita la Nara (I)

Publicat de Curierul de Iasi la data de 10/05/2018

Japonia oferă, la un prim contact, probabil una dintre cele mai puternice emoții culturale.

Nu știu cât contribuie la asta și buimăceala schimbării de fus orar, răceala, urechile înfundate, așteptările infinite prin aeroporturi din cauza întârzierii zborurilor. Ți-e frică de impact și totuși faptul că ai plecat cu temele nefăcute dă ușoare emoții plăcute, adolescentine. Primul contact îl ai cu poliția de frontieră în aeroportul Narita. Zborul pierdut prin München, te aduce la Tokyo via Bangkok unde ești singurul european dintr-un întreg avion de 400 de locuri. Prezinți un interes deosebit pentru polițiștii japonezi iar câteva întrebări de rutină se transformă într-un întreg interogatoriu despre droguri, arme, cuțite, bombe, terorisme, anfetamine, halucinogene, ciupercuțe. Mi se deschide un caiet special cu imagini și titluri în românește și sunt interogat de două ori asupra posesiei acestor itemi după care începe un control minuțios de la căutat prin mâneci de haine și până la interogarea suspectă a hârtiuței cu lista de lucruri de făcut, scrisă în românește. După 20 de minute de căutări asidui, fețele lor se schimbă complet și vor să te ajute să le pui la loc cu o bunătate ușor dezasperantă.

Primele impresii

Al doilea contact e cu pasagerii din trenul spre Tokyo. Sunt calmi, blajini, adesea imobili sau fixați în telefonul mobil. O bună parte doarme iepurește în orice poziție posibilă, de la rezemat, la șezut sau chiar în picioare cu mâna de bară. Orice restart cerebral este căutat în orice moment. Femeile sunt elegante, rafinate, albe ca varul, privind rece în neant sau în telefon, unele cu mască medicală de parcă aș fi într-un spital. Bărbații sunt în marea lor majoritate subțirei, trași prin inel, cu părul scurt, îmbrăcați business, cu poșetuțe de femei ținute în umăr sau cu pulovăr de bunică cu năsturei peste cămașă. Pare totuși un tren de navetă, destul de omogen.

Afară vremea e superbă, domoală, cu soare blând și aer imobil. Totul e imobil, chiar și plutirea trenului regional pe șinele silențioase sau fuga necontenită a peisajului în sens invers. Fiecare stație oferă o priveliște similară: sute de potențiali pasageri, așteptând în linie în dreptul intrării în tren marcată strict pe pavaj, majoritatea cu capul aplecat în telefon. Faci aprecieri de valoare, judeci, ”vai ce face tehnologia din japonezi”, însă constați că acasă nu suntem prea departe.

 

Ritualul unei călătorii cu trenul spre Tokyo

Controlorul face o plecăciune buddhistă (sau shintoistă, cine știe) la intrarea în compartiment iar apoi o suită de alte plecăciuni fiecărui pasager, hiperumile, bombănind probabil despre necesitatea prezentării biletului sau despre o rugăminte din suflet, rărunchi sau inimă (sau toate la un loc) pentru a întrevedea posibilitatea ca stimabilul următor client să aibă gentilețea și bunătatea de a considera o posibilă prezentare binevoitoare a biletului. A doua variantă părea mai probabilă, mai ales că vocea e tremurată și plângăcioasă. Cu alte cuvinte, clientul de tren primește o odă similară cu cea oferită de popor conducătorului iubit Nicolae sau prietenului său nord-coreean Kim Jong Sung. Toate acestea pentru a prezenta un bilet. De tren. Aici, clientul este peste tot echivalentul unui Conducător. Te uiți din nou prin tren și singurul care iese în evidență e mecanicul, prin geamul transparent al cabinei. La fiecare 40 de secunde (e posibil să fie totuși 43) arată ferm direcția înainte cu mâna dreaptă, un gest foarte precis, după care o retrage, bătând aproape maiestuos umărul drept după care arătătorul se duce din nou spre direcția înainte. E greu de spus ce înseamnă asta.. să rămână treaz și vigilent? Să se asigure că trenul merge înainte? Să verifice culoarea semafoarelor feroviare? Uneori arătătorul se oprește pe hârtia de parcurs dar asta pare ceva mai logic. Într-una din stații poposim mai mult. Mecanicul de la trenul vecin, foarte tânăr (concept relativ totuși la japonezi) tocmai își termină tura, salută ultrarespectuos unul dintre colegi, se oprește lângă ușa trenului, o închide, pune servieta jos, privește în jur mulțumit, blajin. Ia din nou servieta, face câțiva pași, se oprește în fața trenului. Privirea sa se oprește admirativ pe fața trenului, apoi se uită din nou în jur, apoi în jos și iar la tren. Îl admiră profund. În adâncul său mulțumește acelui tren care i-a oferit munca, mulțumirea, stabilitatea. Greu de explicat momentul.

Peisajul marchează de asemenea, destul de puternic. Zone urbanizate dens, cu străduțe înguste în care nici căruțele cu doi cai nu ar intra prea ușor, mașini pătrățoase (chiar și mașinile mici par niște mini-busuri), stâlpi de tensiune și cabluri tip spaghetti infinite, invadatoare dar totuși foarte logice și ferme, autostrăzi spaghetti, linii ferate spaghetti. La marginea lor, bine delimitate, se găsesc păduri luxuriante aproape impenetrabile dominate de pini, pe delușoare rotunjite succesive.

Japonia sună bine.

 

Lector univ. dr. Mihai Bulai

Prodecan al Facultății de Geografie și Geologie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Comments

comments

Categoria: Special,turism





Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*