Curbele de sacrificiu şi inundaţiile de acum 78 de ani

Publicat de Curierul de Iasi la data de 01/07/2010

Criza economică dintre anii 1929-1933 lovind din plin ţara, pentru a o stăvili, guvernul a recurs la cunoscutele metode de reducere a cheltuielilor şi salariilor, introducând curbele de sacrificiu. Prima curbă de sacrificiu aplicată de Ministerul Finanţelor, angajaţilor din întreprinderile de stat, de la 1 ianuarie 1931, cu procente între 10 şi 23%, a stârnit, aşa cum era de aşteptat, nemulţumiri profunde pretutindeni şi greve. A doua curbă de sacrificiu, de la 1 ianuarie 1932, şi din septembrie, mai reducea cu 15% salariile şi aşa micşorate de precedenta reducere dar şi de inflaţia ucigătoare.

Anul 1932 devenind anul sărăciei fără margini, despre zilele sale, lungi şi pline de foame s-au scris  nenumărate pagini. Câteva imagini, ieşene, pline de un zguduitor realism, se găsesc în romanul „Turnuri în apă” publicat de Sandu Teleajen.

„Doborât de asaltul crizei, oraşul îşi duce mucenicia marilor lui deznădejdii şi nevoi cu încetineli dibuite ca un melc bolnav…

Lucrătorii gem cu salarii trimestriale reduse. Comercianţii din întreg oraşul stau zile întregi, privind mărfurile care se învechesc în rafturi, aşteptând clienţi. Clasele şcoalelor îşi înjumătăţesc numărul elevilor prin eliminările acelor ai căror părinţi nu pot plăti taxele. Tramvaiele sună cu tristeţe clopotele pentru bănci tot mai goale de călători. Birjarii roiesc pe toate străzile, jerpeliţi, neraşi şi îmbiind clienţii în trăsuri prăfuite, trase de cai nemâncaţi. Şn hală sunt aruncate săptămânal, la gunoi, camioane întregi cu alimente şi zarzavaturi care n-au găsit cumpărători. Berăriile şi bodegile sunt pustii. Studenţii exasperaţi de veşnicul borş de cartofi sau de fasole, servit de cantinele căminelor, sfârşesc o grevă spre a începe alta”.

În cuprinsul reducerilor de personal programate prin iulie 1932, măsura concedierii femeilor ale căror soţi aveau serviciu stârnea oprobiul opiniei publice. Ziarul „Opinia” din 16 noiembrie 1932 scria că „sacrificarea femeilor funcţionare e un act de laşitate şi barbarie”.

Criza bântuind peste tot, licenţierile din multe întreprinderi şi ateliere aruncaseră pe străzi sumedenie de femei şi fete, care, deznădăjduite, spre a-şi hrănii copiii sau părinţii nevolnici, se îndreptau spre prostituţie.

Adesea, pe străzi manifestau cârdurile invalizilor de război, fără pensii, care nu aveau cu ce să trăiască, iar învăţătorii cărora nu li se plătise salariul vreo 6 luni ajunseseră în situaţia ca să defileze desculţi prin faţa autorităţilor din Bucureşti.

Seara, trenurile personale sau de marfă erau asaltate de tineri, între care mulţi evrei, purtând sub braţ o boccea cu care spuneau că vor să ajungă la Hamburg şi de acolo în America. Mulţi care nu aveau bilete şi erau coborâţi, dar porneau îndărătnici înainte pe lângă şine, pe jos, spre Paşcani. Şi conduceau plângându-le pe umeri bătrâni nevolnici, care adesea după plecarea trenurilor cădeau pe peroane, sfâşiaţi de durere.

Urmând a treia curbă de sacrificiu din ianuarie 1933 cu încă o reducere a pensiilor şi a salariilor cu încă 10% în Bucureşti şi Iaşi şi cu 12% în celelalte localităţi, cerute de acordurile internaţionale pentru asanarea economică, mişcările sociale au luat proporţii, cu grave consecinţe.

Două valuri de inundaţii în 1932

Ca şi cum criza şi curbele de sacrificiu n-ar fi fost de ajuns, anul 1932 adusese şi cele mai puternice inundaţii, după cele din 1897, depăşind  pe acele obişnuite, ce se repetau mai în fiecare primăvară, spre disperarea populaţiei sărace din cartierele de jos ale oraşului (Nicolina, Socola, Trei Calici).

Au început din primăvară (5-6 aprilie), când topirea bruscă a zăpezilor, la temperatura de +22° C, a umflat apele râului Bahlui şi Bârlad, inundând liniile ferate, drumurile şi cartierele mărginaşe.

Nu s-au terminat bine lucrările de refacere a şoselelor şi a liniilor ferate după aceste inundaţii, că în iunie au venit altele. Plouase 21 de zile. Ploaia torenţială pornită la Cotnari în noaptea de 26 iunie a scos din matcă Bahluiul, Nicolina şi Jijia, a rupt liniile ferate dinspre Hârlău, Paşcani, Dorohoi, Vaslui şi Ungheni şi a inundat din nou cartierele mărginaşe, dar şi clădirea gării. În ziua de 27 iunie, la ora 14, apa a depăşit peroanele, iar la ora 16 era în birourile staţiei mai înaltă de jumătate de metru („Săptămâna CFR”, 10 iulie 1932).

Piaţa Gării ajunsese un iaz cu marginile aproape de strada Arcu şi farmacia din colţ (numită Irofte pe atunci). Puhoaiele se scurgeau pe strada Uzinei şi a Sfântului Andrei ca între malurile unui fluviu. Huietul monoton al imensului lac care aluneca la vale dinspre Leţcani era străpuns de urletele câinilor rămaşi pe vârfuri de casă, de ţipetele femeilor care fugeau disperate cu copiii în braţe, de goarnele şi poruncile escadroanelor de cavalerie care căutau casele pierdute în negura nopţii şi adâncimea şuvoaielor, pentru a salva pe cei rămaşi fără speranţă.

De pe Galata, Cetăţuia, Vişan şi Tătăraşi curgeau alte puhoaie, umplând imensa mare întinsă până la poalele Galatei şi Cetăţuiei.

Privit din turnul Goliei, oraşul semăna cu o insulă, în mijlocul unei mări pe care lunecau după sinistraţi cele vreo 40 de bărci ale Ştrandului, pluteau căpiţe de fân, vite înotând cu capul în sus, oi moarte, trupuri de oameni înecaţi, grajduri, coteţe şi chiar acoperişurile caselor din Podul Iloaiei, luate înainte de şuvoaie, în podurile cărora se aflau şi oameni disperaţi că nu-i putea salva nimeni deşi se încerca tragerea lor la maluri cu căngile.

Valurile apelor intrate în cartierele Gării şi la Fabrica de Ţigări ajungeau de la doi la şapte metri, iar clădirile Regiei (Fabrica de ţigarete), ale Gării, Uzinei electrice şi Atelierelor CFR, păreau nişte piscuri într-o apă noroioasă.

„Unui acar, puhoaiele i-au scos copilul mort aşezat în coşciug din casă şi a înnebunit cînd l-a văzut plutind fără să-l poată prinde”, scria acelaşi Sandu Teleajen, descriind tragedia.

Într-o casă cu apa până la tindă un bătrân a murit de spaimă. Familia vrând să-l scoată din casă după tradiţie, cu preot, acesta a venit călare ”în odăjdii cu lumânarea şi crucea în mână” făcând slujba dureroasă în mijlocul apei (Eugen Herovanu – „Oraşul amintirilor”).

Regularizarea Bahluiului din 1970

Majoritatea lucrătorilor ceferişti şi oamenilor săraci care îşi zidiseră adăposturi modeste din chirpici şi ceamur pe şesul Bahluiului, în cartierele Nicolina, Trei Calici, aproape de gară şi Ateliere, îşi vedeau locuinţele decimate. Mulţi rămăseseră doar cu ce era pe ei şi cu o spuză de copii dezbrăcaţi şi flămânzi, aciuaţi pe holurile Palatului Administrativ, unde au fost duşi de armată în noaptea de groază.

Gara a rămas pustie aproape cinci zile, deşi în ziua de 28 iunie seara, apele au început să se retragă, iar a doua zi (pe 29 iunie) dimineaţa, soarele împrăştia o căldură binefăcătoare, chemând parcă la o nouă viaţă.

Abia trecuseră valurile de ape năprasnice că jurnalele precum „Opinia” din 3 iulie anunţa sosirea regelui Carol al Il-lea la Iaşi. Venea într-o vizită cu caracter neoficial, pentru „informare şi ajutorare” cerând autorităţilor locale să nu organizeze festivităţi. Cu toate acestea, duminică (4 iulie) peroanele erau pline de oameni, iar gara împodobită cu steaguri şi covoare îşi aştepta oaspeţii, căci regele venea şi cu fiul său Mihai, Voievod de Alba lulia.

Pe peroane aşteptau dregătorii oraşului, îmbrăcaţi în alb, şi mii de privitori dosind în buzunare plicurile cu reclamaţiile şi necazurile ce doreau să le înmâneze înaltului oaspete. Primarul Petru Bogdan l-a întâmpinat pe rege cu pâinea şi sarea tradiţională. Însoţit de autorităţi, a vizitat cartierele nimicite de ape. Pretutindeni îl aşteptau grupuri de oameni necăjiţi care îi arătau locul fostelor locuinţe prăbuşite şi-i dădeau plicuri cu durerile lor. Împărţind şi dânsul nişte plicuri cu bani, promitea că va avea oraşul în atenţie, poftea la un dejun, în vagonul restaurant, pe marii dregători localnici cu care discuta despre lucrările dorite de îndiguire a Bahluiului şi pleca întristat că nu putea face mare lucru, ţara fiind doborâtă de sărăcie. Căutând o soluţie, primarul P. Bogdan propunea celor năpăstuiţi, mutarea în noul cartier care avea apoi să-i ia numele.

Iaşul a scăpat de catastrofa inundaţiilor datorită marilor lucrări efectuate între anii 1960–70 când s-a realizat adâncirea şi regularizare albiei râului Bahlui şi s-au construit digurile de protecţie, investindu-se vreo 120 milioane de lei (costul a circa 1.200 de apartamente la preţurile de atunci). Cu acest prilej, s-au executat mai multe lucrări hidrotehnice complexe contra inundaţiilor, cât şi pentru irigaţii şi piscicultură (precum barajul şi lacul de la Sârca).

Efectul lor avea să se vadă pe la jumătatea lui iulie 1969 când asupra Moldovei s-au abătut valuri necontenite de ploi, mai multe zile, ce ar fi putut preface valea oraşului în lac, ca în anul 1932, dar de data aceasta şuvoiul Bahluiului a fost ţinut în frău de baraje, deşi se umflase, înspăimântător, gata să se reverse peste maluri şi să dea iama prin blocurile noilor cartiere din apropiere. Lucrările acestea, săvârşite prin truda şi sacrificiile bunicilor şi străbunicilor, astăzi uitaţi, ne sunt păvază şi zilele acestea când potopul ploilor torenţiale face ravagii pe alte meleaguri din preajma noastră.

Comments

comments



Acest post nu permite comentarii.

Acest post nu permite comentarii. Ne pare rau.