Marţea trecută, în 20 iulie, lumea creştină a sărbătorit ziua Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, care, potrivit Vechiului Testament, s-a ridicat la cer într-un „car de foc” cu cai înaripaţi şi a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile şi a slobozi ploile. Pe vremuri, când lumea era mai bună, în ziua lui, aproape totdeauna, se auzea duruitul carului său parcurgând înălţimile celeşti şi trosnetele biciului după care norii buluciţi lăsau să cadă asupra pământului, însetat, o ploaie binecuvântată, ce alunga seceta sau uscăciunea ucigătoare a verii ajunsă la jumătatea ei. Semne ce le-a dat şi anul acesta trimiţând dis de dimineaţă o ploiţă uşoară şi alta mai bogată peste noapte însoţită de tunete şi şfichiuiri fulgerătoare.
Sfântul era considerat ocrotitorul agricultorilor, pomicultorilor, stuparilor şi al roadelor pământului. Recunoscători pentru grija ce-o avea pentru hrana vieţuitorilor şi vieţuitoarelor, pe la 1620 – nu se ştie data exactă -, un pâlc de iubitori ai pământului, în frunte cu vel logofătul Ionaşcu Ghenghe, îi ridicau o frumoasă mănăstire la poalelor ogoarelor şi livezilor mănoase, pe uliţa ce avea să-se şi numească Sfîntul Ilie, până prin 1878 când îl lua pe al fericitului ei locatar Vasile Alecsandri, premiat la Montpellier pentru Cântecul Gintei Latine.
De-a lungul timpului, ctitorii şi credincioşii mănăstirii, astăzi puţin cunoscuţi datorită risipei odoarelor şi pierderii vechilor documente în timpul administraţiei călugărilor greci, aveau s-o înzestreze cu moşii roditoare trecute statului la secularizarea averilor mănăstireşti. Fiind o ctitorie însemnată a vechiului Iaşi, pentru buna ei întreţinere, a fost dată în grija bogatei bresle a meseriaşilor şi negustorilor blănari.
De ziua Sfântului, credincioşii duceau la biserică, drept colivă, străchini cu mere proaspete „sintileşti” din grădinile lor – mărul fiind socotit pomul sfântului – cât şi faguri cu miere, atunci scoşi sau „retezaţi” cum se zicea în popor. Merii sintileşti, cu statura mijlocie, acum aproape dispăruţi, îmbogăţeau grădinile şi ogrăzile şi aveau de ziua Sfântului ramurile încărcate de poame gălbui, îngemănate, ca şi perii uriaşi, la fel „sintileşti”, înalţi de 10-15 metri cu coroana tot pe atâta de largă, ce dominau livezile de altădată.
O sărbătoare „vegetariană”
Blagosloviţi de credinţă, târgoveţii ce purtau numele Ilie, întorşi acasă de la biserică, petreceau patronul împreună cu familia şi prietenii. Era însă un patron deosebit. Fiindcă consumul merelor şi al mierii noi de albine era permis din ziua aceea, mesele sărbătoriţilor erau pline de fructe, vărzări şi budinci, chiseliţe (compoturi) şi dulceţuri, strudele şi învârtite cu mere sau cu nuci, scăldate în dulcea şi parfumata miere a stupilor, nelipsind nici mâncăricile cu legume, sarmalele tradiţionale cu bulgur, caşul dulce cu ceapă şi nişte chitici toloşcani trecuţi peste jeratic şi udaţi cu mujdei de usturoi. De bază erau fructele şi legumele. Pentru închinări, stăteau la îndemână ulcioarele sau carafele burduhănoase, în care pleoscăia, şampanizat, miedul chilimbariu – renumitul vin moldovenesc fiert din miere şi plante mirositoare, socotit „băutura zeilor”, datorită gustului său delicios şi parfumului îmbătător.
Spre deosebire de celelalte patroane cu fripturi, tochituri şi fel de fel de mâncăruri grase şi cărnoase, patronul Sfîntului Ilie era unul ce s-ar numi în zilele noastre „verde” sau „vegetarian”.
În grija lor pentru sănătatea credincioşilor, întemeietorii religiei creştine avuseseră grijă să prevadă în calendar zile de îndestulare cu carne, brânză, peşte, dar şi altele cu posturi menite să ajute la curăţirea trupului de cele dăunătoare. Între acestea era şi ziua Sfîntului Ilie, ce îndemna credincioşii să consume fructe, şi în mod deosebit merele ce se duceau la biserici drept colivă, pentru binecuvântare. Pravilele bătrâneşti nu îngăduiau consumul lor până la Sfântul Ilie, pentru a se coace şi deveni gustoase. Pe lângă fructe, la mare rang erau castraveţii proaspeţi unşi cu miere de albine, alt deliciu al sărbătorii.
Castraveţii cu miere, la loc de cinste pe mesele târgoveţilor
Obiceiul consumului castraveţilor cu miere, luase la Iaşi un aspect deosebit. Dorind să înfrumuseţeze viaţa adesea înnegurată de cumpene şi necazuri, oamenii întreprinzători şi dregătorii urbei făceau din anumit momente ale naturii petreceri sufleteşti. Astfel, pe lângă sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Paştelui cu bucuriile lor tradiţionale, se adăugaseră şi sărbătorile naturii sau câmpeneşti, ca aceea a cireşelor petrecută în livezile anume pregătite, precum a lui Pester din dealul Copoului, Grabovenschi din Păcurari ori Marcoci din Galata, ce se deschideau publicului larg contra unei taxe. Obiceiul fiind cunoscut, atrăgea vizitatori şi din alte oraşe, dornici să guste renumitele cireşe ale livezilor ieşene.
Ziua Sfinţilor Contantin şi Elena devenise a „Porţilor deschise” în care toţi Costicii şi Ilenele se bucurau să aibă musafirii, la patron, punând în poartă un ştergar, o icoană sau o coroniţă ce ţineau loc de invitaţie, pentru trecători. Formaţiile muzicale ce cutreierau târgul cântau pe cerdacul lor.
Ziua de Sfântul Petru fiind dedicată încheierii anului şcolar se petrecea cu festivităţile de premiere şi sărbătorirea absolvenţilor, ziua Sfîntului Ilie prilejuia vizite la stupinele înşirate pe coastele Iaşilor, iar a Probajelor, din 6 august, chema târgoveţii la viile ce mărgineau oraşul pentru a gusta primii struguri. Între ele mai era şi o duminică a harbujilor, stabilită în funcţie de vreme şi de coacerea lor.
Vorbind despre stupine trebuie spus că Iaşul de odinioară avea o sumedenie, consumul mierii, în loc de zahăr, fiind preferat, pentru sănătate. Mai ales că pe vremuri zahărul se furniza în căpăţâni conice lungi de vreo jumătate de metru, ce trebuiau sfărmate cu toporul şi bucăţile mărunţite cu chilugul în piuă, bătându-le ceasuri de-a lungul.
Multe dintre marile stupine, cu cârduri de ştiubeie, bogate, aparţineau lipovenilor scapeţi – membrii unei credinţe singulare, care pentru a se feri de păcate, se scopeau, operând şi femeile. Nu consumau carne, nu beau alcool ci numai ceai. Fugiseră din Rusia din cauza persecuţiilor iscate de credinţa lor şi trecând Prutul se aşezaseră pe valea Păcurarilor, unde întemeiaseră gospodării, creşteau vaci şi cai frumoşi, devenind birjarii renumiţi ai târgului. Pasionându-i şi stupăritul umpluseră coasta Păcurarilor, dinspre Copou, cu plante melifere, trandafiri şi stupi, pe care îi duceau şi în pădurile cu tei ori în lunca Prutului năpădită de mentă, din care albinele silitoare făceau mierea parfumată şi ceara verzuie cu mare căutare pentru lumânările pomului de Crăciun.
Străvechea biserică a sfântului Ilie a fost demolată prin 1947
La sfântul Ilie, stupinele Iaşilor, precum a lui Mihail N. Alexieff, erau intens vizitate de ieşenii dornici să mănânce castraveţii mici, tăvăliţi prin talgerele cu miere de tei, salcâmi, mentă, trandafiri şi alte flori, după pofta inimii, luând şi acasă vreun chiup sau două.
Toate aceste obiceiuri căzute acum în uitare, şi de care ar trebui să ne amintim, ar contribui, probabil, la înfrumuseţarea vieţii, adesea searbădă şi tristă, datorită greutăţilor şi neliniştii din jur. În unele oraşe ardeleneşti s-au şi început asemenea acţiuni, atrăgătoare şi din punct de vedere turistic.
Păşind, alaltăieri, în câteva biserici, am constatat cu părere de rău că printre colivele, de pe masa binecuvântării, doar ici acolo se afla câte una cu merele sfântului şi nici una cu tradiţionalii faguri. Ce păcat! Iaşul are sumedenie de spaţii, unele goale, ce se pot ocupa cu prolificii meri şi peri sintileşti, cu grădinării şi harbuzării ademenitoare şi cu bogate stupine.
Fiindcă străvechea biserică a sfântului Ilie, şubrezită de ani, pierdută din vederea târgoveţilor îndepărtaţi de agricultură şi lovită de bombele ultimului război a fost demolată prin 1947, în largul ei cimitir s-au ridicat, prin 1959, cele trei blocuri dintre care unul, lung, la strada Vasile Alecsandri şi alte două în spate, toate cu numărul 9 (A,B,C).
Căutându-i urmele, aveam să aflu că în timpul lucrărilor, la blocul din stânga, s-au găsit pietre mari zidite cu var, din fundaţia străvechiului locaş, cum îşi aminteşte veteranul şef de şantier, inginerul Zilberman Norbert.
Dorind să se ştie locul uitatei ctitorii, un suflet pios a realizat micul scuar oval dintre blocuri, pe care s-ar cuveni, poate, să stea şi o cruce cu o inscripţie amintitoare, aşa cum se cere într-un oraş istoric.
În spate se află, prefăcută, clădirea fostei stăreţii în care se adăposteşte Biblioteca Universităţii de Medicină.
Stiri similare
Loading ...