Cu trenul de plăcere la Ungheni

Publicat de Curierul de Iasi la data de 22/07/2011

Cum spuneam şi în numărul trecut, suntem în plină vară. Concetăţenii noştri, ca şi străinii, caută locuri de odihnă cu „vino-încoace” şi preţuri acceptabile buzunarelor. Staţiunile de la munte şi de la mare se întrec în oferte atrăgătoare, concurate de ale miilor de întreprinzători ce descoperă locuri pitoreşti şi ne invită să petrecem zile de neuitat în peisajul romantic al satelor sau pe malul unui râu cu ape răcoroase. Dezvoltarea aşezămintelor turistice, aducătoare de venituri, a devenit o preocupare naţională.

Asemenea iniţiative existând şi pe vremea strămoşilor, Rudolf Suţu, evocatorul Iaşilor de altădată, scria prin 1930:

„Distracţiile ieşenilor în timpul verii erau multe. Cea mai de seamă era trenul de plăcere la Ungheni… La coborârea din tren în gara Ungheni, îi primeau pe vizitatori vestitul lăutar Arghir şi filigornistul Curechi, care cântau în grădina lui Sinică. Alt taraf cânta pe malul Prutului, celor ce se plimbau cu barca pe apă. Mesele în grădinile lui Sinică şi Zamfir erau neîntrecute.”

Era vorba de satul cu acest nume existent şi astăzi pe malul drept al Prutului şi vestit până la ultimul război pentru înzestrările sale balneare cu mare atracţie în lumea vechiului Iaşi. Avea restaurante cu grădini umbroase ce ofereau meniuri clasice şi specifice, precum: „somn la cuptor, peşte prăjit cu bulion şi ceapă ori faimoasele salate de ţâri cu mărar, pătrunjel, icre şi ţelină (afrodiziacă), plus un păhar de vin roşu”, recomandate ca leac de ”întinerire” bărbaţilor, femeile beneficiind de apele Prutului, vestite pentru „rodnicia” dăruită celor „sterpe”. Nu mai puţină trecere avea ştiuca umplută de la hanul Alistar, mult iubită de populaţia evreiască a Iaşilor, pentru care Unghenii reprezentau cel mai atrăgător loc de vilegiatură, comod şi acceptabil şi celor mai sărace pungi.

Iazuri cu crapi pentru pescari

Unul dintre vizitatori, ieşeanul octogenar, Şaie Gutman, locatar acum în Rehovot-Israel, păstrează cu duioşie fotografiile fostei plaje de lângă pod, pe care apare în copilărie alături de familie. Poartă datele 26 iulie 1933 şi 27 iulie 1936, semn că pe plajă nu lipseau nici fotografii.

Spre bucuria „pescarilor”, sătenii ţineau iazuri cu crapi, clean, ştiuci, cegi şi chiar somn, în care undiţarii fără „noroc” la Prut şi-l „regăseau” pe malul lor, contra unei taxe. Altele, amenajate ca bazinele de ştrand , destinate îmbăierii copiilor şi femeilor, aveau apa curgătoare ca şi Prutul din care o luau şi vărsau prin nişte ţevi.

Vacanţele la Ungheni prilejuiau şi incursiuni la o stână cu caş dulce sau la vestitele grădinării şi harbuzării dintre Bosia şi Bohotin. Pline de pătlăgele, vinete, chiperi şi faimoasele ţeline cât sfecla de mari, umpleau panerele vizitatorilor poftiţi la vremea aceasta să înjunghie şi câte o harbuzoaică tărcată cu miez zaharat, dulce ca mierea. Cât despre miere, nu lipsea nici aceasta, căci în pajişti se înşirau cârduri de ştiubeie cu faguri parfumaţi din floarea covoarelor cu mentă ale luncii sau din lanurile cultivate pentru hrana drogheriilor şi fabricilor de săpun. Mierea, ca şi lumânările din ceara verzuie, cu parfum de mentă, răsucite de locuitorii satului erau suveniruri locale, căutate, ce înmiresmau şi seara Ajunului de Crăciun.

Râul fiind odinioară navigabil (în sat trăind şi un scafandru – Nechita Costantin – care îl curăţa), se făceau plimbări pitoreşti cu barca de-a lungul luncii – descrisă cu romantism de Mihail Sadoveanu, amatorii de excursii lungi mergând spre Galaţi sau urcând către vama Sculenilor unde se amenajaseră alte „Băi”. Se putea admira podul feroviar de peste râu construit după planurile celebrului arhitect Eiffel, autorul turnului din Paris şi al hotelului Traian de la Iaşi, sau se vizita orăşelul Ungheni, de pe celălalt mal.

„Ziua harbujilor” de la Probaje (2 august) prilejuia o întrecere între grădinari, cel mai mare pepene (de 20-30 kilograme) fiind premiat după care se tăia şi împărţea privitorilor, urmând apoi o bogată jertfă de zemoşi cu parfum de ananas.

Pescarii aveau şi ei o zi în care îşi arătau talentele la prins peşte şi apoi la pregătirea celei mai gustoase mâncări, în tigăile ce sfârâiau pe pirostii alături de ceaunele cu mămăligi.

Ca în orice staţiune, în preajma vilegiaturiştilor foiau sumedenie de negustorii localnici şi ieşeni precum vestitul pitar Andreilici: „Băile Ungheni. Anunciu. Subsemnatul aduc la cunoştinţa vizitatorilor băilor de la Ungheni că până la 1 august voi pleca în fiecare marţi, joi, sâmbătă şi duminică la Ungheni cu trenul de 4 ore 20 minute cu pâine lungă, franzele, colaci, şi cu faimoasele „trei chifle zece bani”. Cu stimă Andreilici Alexandru” („Curierul” 8/20 iulie 1883).

Boierii ajungeau cu trăsurile, „prostimea”, cu harabalele evreieşti

Cu toate că nu avea şosele asfaltate, satul era pitoresc cu căsuţele curate şi grădiniţele năpădite de flori, în care sezoniştii găseau camere ieftine şi gustoase bucate ţărăneşti. Seara se organizau baluri la ”Pavilion” sau la „Otelul Arghir”, unde vilegiaturiştii ”melange de monde” adică „ieşeni din centru şi din periferie” sau din „toate treptele sociale” dansau „cotilion, valsuri şi cadriluri” sub comanda unor maeştri, după cum nota, încântat, un gazetar de la „Liberalul” din 20 iulie 1900.

Pentru scăldat se amenajase o porţiune de mal cu plajă, nisip şi funii de „mântuire” legate de ţăruşi astfel încât amatorii de înot mai în larg să aibă de ce se ţine spre a nu fi duşi de apele repezi ale râului. La mijloc erau balize de avertizare a graniţei sau chiar plase (între anii 1812 şi 1918 când Basarabia s-a aflat în imperiul rusesc), de-a lungul cărora patrula o barcă de salvare, numită în limbajul timpului „de scăpare.”

„Scăldătoarea” Prutului folosită din vechime, la care boierii ajungeau cu trăsurile, iar” prostimea” cu harabalele evreieşti – căruţe cu o mare platformă pe care călătorii stăteau cu picioarele atârnate -, a luat mare amploare după deschiderea drumului de fier Iaşi-Ungheni (august 1874). A fost sprijinită de Nicolae Gane (1872–1876), scriitor junimist şi edil pasionat care, apreciind norocul Iaşilor de a avea doar la vreo 20 km un râu cu ape bogate, într-o zi a luat cu dânsul tehnicienii Primăriei şi câţiva locantieri şi s-a întâlnit cu gospodarii Unghenilor, îndemnându-i să transforme satul într-o mică staţiune balneară. Primăria ieşeană acorda, pentru început, asistenţa tehnică şi medicală, iar Calea ferată introducea „trenurile de plăcere” Iaşi-Ungheni, cu vagoane deschise în trei culori, din care călătorii puteau privi priveliştea ce defila în goană pe lângă ei. Uneori îi însoţea şi câte o fanfară pornită, de asemeni, spre Băi…

Printre musafirii Unghenilor din vreme aceea se afla şi profesorul Ştefan Micle cu copiii şi Veronica, nelipsind nici Ion Creangă. Pregătind o carte şcolară cu colegii Gh. Enăchescu, Const. Grigorescu, Vasile Receanu, se întruneau to]i „într-o o casă din sat aşezată pe malul Prutului, chiar pe mal aşa că pe fereastră se vedea frumoasa pânză de argint a apei”, după cum povesteşte un contemporan.

Locuitorii Unghenilor de dincolo de Prut au reluat tradiţia îmbăierii în râu

Staţiunea a luat şi mai mare avânt între anii 1918 – 1940, când Basarabia a revenit la Patria mamă. Desfiinţată din cauza ultimului război şi a restricţiilor impuse de puterea sovietică instalată dincolo de Prut, pitoreasca staţiune a Iaşilor a fost părăsită.

Plaja aflată în dreapta podului de cale ferată se întindea spre sud pe câteva sute de metri dincolo de locuinţa pensionarului ceferist Nicolae Putină, care îşi aduce aminte că tatăl său Petruţă Putină închiria odăi ieşenilor. Existând şi astăzi, este acoperită cu iarbă şi umbrită de plopi monumentali, la poalele cărora apa curge lin şi răcoroasă ca şi odinioară. Lipsesc doar amenajările care fără prea multe eforturi pot transforma zona într-un un loc de plăcută petrecere şi reconfortare pentru ieşeni şi sursă de mari venituri pentru localitate. Locuitorii Unghenilor de dincolo de Prut au şi reluat tradiţia îmbăierii în râu.

Pentru început s-ar putea marca un loc de acces la apă, lângă mal, refăcându-se o mică plajă cu o taxă modică şi reglementându-se formalităţile de intrare în zona graniţei. Micile grădinării organizate într-un mare complex legumicol, irigat cu apa din Jijia şi din Prut, ar putea asigura necesităţile vizitatorilor şi chiar ale pieţelor ieşene. Bărcile cu motor ar oferi splendide plimbări pe cursul încântător al râului cu popasuri în tradiţionale centre viticole, bălţile repopulate cu peşte ar asigura hrana vilegiaturiştilor şi bucura pescarilor, investitorii ar putea înfiinţa pensiuni şi construi bazine cu apă curgătoare pentru copii şi femei, ca şi străbunii, şi astfel satul ar deveni un atrăgător centru turistic rural al Iaşilor, precum acele bucovinene. Adă Doamne întreprinzătorii care să transforme visul în realitate, cum sunt acei care au început să redea viaţă frumoaselor staţiuni dintre anii 1960-1989, lăsate în paragină după 1990. Vor rămâne in istorie.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*