Constantin Brehnescu: “Cei mai buni păpuşari sunt nişte actori desăvârşiţi”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 12/05/2016

Legendă a teatrului ieşean, regizorul Constantin Brehnescu a creat în urmă cu 60 de ani o lume minunată pentru toţi cei pentru care copilăria înseamnă nu numai o etapă a vieţii, ci o permanentă stare de spirit. Generaţii întregi de ieşeni şi-au modelat un suflet frumos graţie mirajului poveştilor ţesute meticulos de maestru pe scena Micului Prinţ. Spectacolele sale au adus lumii un dar nepreţuit: zâmbetul copiilor.

Curierul de Iaşi: – Se spune despre copii că nu ştiu să mintă, dar ştiu când sunt minţiţi. De asemenea, dacă dezamăgeşti un copil, nu te va mai crede niciodată. De aceea, misiunea unui artist al teatrului pentru copii este una dificilă, pentru că are în faţă un public foarte exigent. Credeţi că emoţiile în faţa spectatorului copil sunt mai mari decât în preajma publicului adult?

Constantin Brehnescu: – Din nefericire minciuna, sau  “nevinovata minciună” , e deprinsă încă din copilărie. De aceea, artistul care prin opera sa se adresează copiilor, indiferent de categoriile lor de vârstă, are o mare responsabilitate. Arta teatrală pentru copii nu are numai scop distractiv, deconectant. Rolul său educativ, prin mijloacele sale specifice, are fără discuţie  o foarte mare importanţă şi efecte majore în timp. Emoţii ? Nici un artist care păşeşte pe scenă nu e lipsit de această stare. Important e ca emoţia să fie creatoare.

C.I.: – Aţi intrat în lumea teatrului pentru copii în anii imediat următori unui război cumplit, într-o Moldovă ruinată de sărăcie. Cum erau copiii acelor vremuri? Aveţi o amintire din acele timpuri care v-a marcat?

C.B.: – În orice vremuri, chiar şi în cele de restriştii, copii au şi speranţe şi visuri. Prin ochii lor se desfăşoară uneori evenimente cu mari semnificaţii care rămân înfipte adânc în memorie. Ca un flash, îmi apar în faţa ochilor câteva secvenţe semnificative: săream într-un picior pe un îngust trotuar dintr-o localitate şvăbească lovind cu putere în copăceii de pe margini şi făcând în acest fel să cadă promoroaca de pe ei. Mi se părea un joc foarte hazliu. Când, brusc, cineva m-a prins de umeri. Am înlemnit. Sigur era vreun adult care nu înghiţea jocul meu. De aceea am şi început să privesc înspăimântat în jur ca să văd din ce direcţie va veni palma. Privind în sus am surprins un chip surâzător. Era al unui ofiţer german care îşi ştergea cu dosul palmei promoroaca de pe tunică. Continuând să zâmbească, a scos dintr-o gentuţă un stilet pe care mi l-a pus în mână  A plecat mai apoi scuturând alţi câţiva copăcei ce îi stătea în faţă, fredonând uşor o melodie.                                                                                                                                         Nu peste mult timp, număram vagoanele unui tren plin cu bolşevici care, de lung şi greu ce era, trecea agale printr-o micuţă staţie de cale ferată. Un rus, pe o platformă plină de alţi celoveci, cânta vesel la armonică. Deoarece trenul mergea încet am început să merg pe lângă vagon, încântat de sunetele zglobii ale instrumentului. Ţineam la vedere “stiletul neamţului”  cu care ciopleam un băţ. Acordeonistul, la vederea obiectului, a încetat să cânte şi, făcându-mi semn să-l urmez, a scos repede dintr-o raniţă o teacă de pumnal şi mi-a făcut semn s-o prind.                                                           Vă las pe dumneavoastră să trageţi concluziile.

Spectacol Brehnescu

C.I.: – Păpuşa nu are pretenţii de vedetă, n-are viziuni regizorale, poate fi manevrată cum doriţi dumneavoastră. Să fie oare mai uşor de lucrat cu păpuşile decât cu actorii în carne şi oase? Sau, dimpotrivă, însufleţirea unei păpuşi presupune un consum artistic diferit de cel al unui regizor obişnuit?

C.B.: – Însufleţirea unei păpuşi presupune transmiterea unor sentimente, emoţii şi idei. Ca să reuşeşti acest lucru îţi trebuie multă imaginaţie şi talent. Cei mai buni păpuşari sunt nişte actori desăvârşiţi. Să nu uităm că actorul de dramă joacă ficţiunea, pe când păpuşa este ea însăşi ficţiune.                                                                                                                                                                                                                                                           C.I.: – Ca maestru în arta mânuirii păpuşei şi marionetei, care au fost rolurile care v-au adus senzaţia împlinirii profesionale? În pielea cărui personaj v-aţi simţit dumneavoastră însuşi?

 

C.B.: – Foarte interesant, Tot timpul am visat că următorul meu spectacol va fi o capodoperă. Nu am reuşit.  Dar continui să sper.

 

C.I.: – Există o opinie tot mai consistentă că tinerii din ziua de azi, copiii de cele mai mici vârste, sunt mai atraşi de tehnica digitală, înlocuind vechile jocuri ale generaţiilor trecute cu cele de pe calculator, tabletă, telefon. În acest condiţii, există pericolul ca teatrul pentru copii să dispară? De ce ar trebui un copil să fie adus la teatru?

 

C.B.: – Teatrul nu va dispărea niciodată. Jocurile de pe calculator, tablete, etc, etc, nu sunt altceva decât tot poveşti. Vechi sau noi poveşti. Balaurii, zmeii şi feţii frumoşi sunt acum Romulanii, soldaţii de pe Steaua Morţii, Cavalerii Jedi, şi alţii, mai mult sau mai puţin fioroşi şi aşa mai departe. Binele şi răul, frumosul şi urâtul se deprind uşor prin intermediul artei teatrale. Educaţia prin artă are bătaie lungă.

C.I.: – Brâncuşi spunea că murim atunci când nu mai suntem copii. Totuşi, într-o societate din ce în ce mai dură, un adult cu suflet de copil nu pare a avea şanse de reuşită. Mulţi dintre noi avem impresia că a fi copil este o vulnerabilitate. La ce ne-ar ajuta să ne păstrăm candoarea copilăriei? Îi daţi dreptate lui Brâncuşi?

 

C.B.: – E foarte important să nu ne pierdem copilăria. Ludicul nu înseamnă  numai navitate, ci şi puterea de a visa, de a improviza, de a crea. E mare tristeţe când pierzi putinţa de a-ţi imagina, când pierzi un lucru esenţial al vârstei tinere, aceea de a fi curios peste măsură.

 

O viaţă dedicată teatrului pentru copii

Între anii 1950 – 1954, Constantin Brehnescu a fost discipol al profesorului şi regizorului Manole Al. Foca, întemeietor al Teatrului de păpuşi din Iaşi. În urmă cu exact 60 de ani, în 1956, tânărul actor cucerea Premiul I pentru interpretarea rolului principal din “Punguţa cu doi bani” la Festivalul naţional al Teatrului de Păpuşi. În 1982, Constantin Brehnescu a obţinut Premiul I pentru spectacolul „Cine-i oare Făt Frumos”, la Festivalul Naţional de Teatru. În calitate de regizor, a realizat spectacole de mare succes în ţară şi străinătate, precum „Chiriţa în Iaşi”, „Punguţa cu doi bani”, „Bing – Bang – Bing”, „Albă ca Zăpada”, cu reprezentaţii îndelung aplaudate în Italia, Iordania, Franţa, Germania, India, Belgia, Austria, Siria, Rusia. Cariera sa cuprinde peste 120 de premiere montate pe scena Teatrului pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi, contribuind astfel într-un mod decisiv la definirea profilului său artistic.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*