Cel care a dat Iaşilor menirea de „oraş al culturii” este Titu Maiorescu

Publicat de Curierul de Iasi la data de 30/07/2010

Vorbind despre oraşul nostru, unii dintre concetăţenii dornici de a-i găsi un „rost” înălţător sau un „brand”, după dezindustrializarea suferită în ultimii ani, au adus la ordinea zilei ideea de „oraş al culturii” – al literelor şi al ştiinţei. Şi astfel, în ziare şi la televiziune s-au purtat discuţii, s-au făcut analize lansându-se felurite păreri şi soluţii. Fiindcă asemenea căutări nu sunt noi, merită a fi cunoscut părintele acestei idei şi conjunctura în care a apărut.

Drept consecinţă, invităm cititorii să întoarcă filele calendarului undeva prin uitatul an 1862. De ce tocmai atunci? Fiindcă la jumătatea lunii decembrie din acel an sosea din Bucureşti în Târgul Ieşilor tânărul jurist şi filosof Titu Liviu Maiorescu, purtând în buzunar două licenţe, un doctorat şi decretul de numire ca director al Gimnaziului Central şi profesor la Universitatea ieşeană, înfiinţată în locul fostei Academii Mihăilene (octombrie 1860). Plecase din Bucureşti la 9 decembrie stil nou într-o trăsură şi-l însoţea consoarta, tânăra berlineză Clara, fiica juristului german Kremnitz. Nu-i greu de închipuit ce şoc o fi fost în sufletul entuziastului profesor, privind din mersul trăsurii casele scunde, multe acoperite cu stuf ori şindrilă ale birjarilor scapeţi din valea Păcurarilor, pe unde drumul Bucureştilor şi al Bacăului intra în capitala Moldovei. Se gândea, probabil, la părerea ce şi-o făcea Clara despre viitoarea lor reşedinţă, atât de diferită faţă de marele Berlin cu străzi luminoase, pavaje de granit şi înalte palate monumentale.

Emoţionaţi, coborau la Gimnaziul adăpostit în clădirile Academiei şi erau poftiţi să ia în primire locuinţa directorului şcolii, aflată cu internatul, la etajul aripei stângi (înlocuită prin 1894 de clădirea Liceului Naţional).

Iaşii trăiau consecinţele Unirii Principatelor din ianuarie 1859, dorită cu entuziasm de locuitorii săi, dar cu dureroase urmări, după renunţarea la rangul de capitală. Începând mutarea instituţiilor guvernamentale la Bucureşti, (din ianuarie 1862), sumedenie de amploiaţi din serviciile fostului guvern şi ale cârmuirii domneşti rămâneau fără locuri de muncă şi mijloace de trai, sărăcia cuprinzând frumoasa capitală a Moldovei. Casele boieşti se pustiiau, dughenele şi atelierele lipsite de clienţi trăgeau obloanele, mulţi dintre ieşeni luau drumul Bucureştilor, cei doi musafiri, profesorul şi doamna sa, fiind aproape singurii care soseau cu gândul să rămână între vestigiile părăsite.

Un tânăr cu perspective în orice universitate a Europei

Profesorul se născuse la Craiova, în 1840, studiase la Craiova, Braşov şi la Academia Theresiană (Theresianum) din Viena, pe care o terminase, în 1858, ca şef de promoţie, urmase cursurile universităţii berlineze, obţinuse doctoratul în Filozofie cu „magna cum laude” la Universitatea din Gissen, cât şi licenţa în Litere la Sorbona Parisului şi alta în Drept. Astfel înarmat şi dornic să participe la ridicarea culturală şi economică a Patriei, se întorcea acasă, deşi cele două licenţe şi doctoratul îi ofereau alternative în marile oraşe ale Europei. Sosit la Bucureşti fusese numit supleant la Tribunalul de Ilfov şi apoi procuror, dar fiindcă ceruse să lucreze în învăţământ i s-a dat direcţia Gimnaziului din Iaşi şi un post vacant la Facultatea de Filozofie (16 noiembrie 1862).

Avea doar 22 de ani şi ţinea să aducă un suflu nou învăţământului românesc şi implicit vieţii culturale, generatoare de energii atât de trebuitoare tinerii Românii. Ambiţios, doct, ordonat, cu caracter puternic, se afirma în toată plenitudinea, în locuinţa Internatului ieşean chibzuind planurile pentru modernizarea şcolii rămase în localul Academiei după deschiderea Universităţii, la 26 octombrie 1860, pe Uliţa de Sus (unde funcţionează acum Medicina).

Aici ticluia primul anuar şcolar din Principate: „Anuariul Gimnaziului şi Internatului din Iaşi, pe anul şcolar 1862-1863”, şi punea la cale, pentru început, conferinţele publice de filozofie populară despre viaţă şi educaţie, prezentate din februarie 1863 în salonul Băncii Moldovei, de pe uliţa Golia (azi Cuza-Vodă, unde se află Poşta) şi transformate peste un an în „Prelecţiunile populare” (februarie 1864).

Vestea lor o dădea publicaţia “Lumina din Moldova”, tomul II, a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Un scurt articol anunţa: “Prelecţiuni filosofice populare relative la familie şi educaţiune. Sub acest titlu se începe Duminică, în 10 februarie 1863, la 12 ore şi se vor continua în duminicile viitoare de la 12-1 amiază, în sala de la Bancă, un curs public unde se vor dezvolta în mod popular un şir de idei asupra educaţiunii în familie, luminate prin principii filosofice şi mai ales estetice.”

Cu acest prilej autorul se prezenta titlul celor 10 conferinţe şi se propunea calea pe care trebuia să meargă, în viitor, oraşul Iaşi, rămas fără atribuţii importante: „Dacă Eşii nu mai sunt acum centrul administraţiunei, trebuie să devie centrul unei alte activităţi, centrul mişcării literare şi ştiinţifice”. Tânărul conferenţiar făcea astfel prima chemare pentru transformarea Iaşilor în capitală culturală a ţării.

O campanie calomnioasă în gazeta locală

Datorită bogatei sale pregătiri pe lângă cursul universitar, pe care îl ţinea cu pasiune, în 1863 era numit decanul Facultăţii de Filozofie, iar apoi ales rector pentru patru ani. De asemeni era numit Preşedintele Comitetul de Inspecţiune al Şcolilor din Moldova. şi la conducerea Institutului Preparandal din Mănăstirea Trei Ierahi (pentru pregătirea învăţătorilor şi institutorilor), pe care îl transforma în vestita Şcoală Normală „Vasile Lupu”, unde avea să fie elev şi Ion Creangă (numit apoi institutor la recomandarea sa).

La Trei Ierarhi, în cabinetul de lucru al directorului Maiorescu, dotat cu o masă lungă “plină de cărţi şi manuscripte”,din apartamentul ce-l ocupa, “într-o casă la intrarea bisericii Trei Ierarhi” – potrivit lui Iacob Negruzzi – în seara de 10 februarie 1864, P. P. Carp prezenta traducerea „magnifică” a piesei Macbeth. Cu acest prilej, participanţii T. Maiorescu, P. P .Carp, Th. Rosetti şi Iacob Negruzzi, împreună cu Vasile Pogor şi alţi tineri, hotărau înfiinţarea Societăţii literare Junimea, ce avea să devină însemnată instituţie culturală a ţării. De la 1 martie 1867, societatea edita revista „Convorbiri Literare” şi apoi organiza o tipografie, o librărie şi un cabinet de lectură, în „casele Băncii din strada Golia”, pe colţul străzii Sf. Ilie (Vasile Alecsandri), dând Iaşilor menirea de centru cultural al ţării la care se gândise. Dorind formarea unei literaturi culte româneşti profesorul începea şi activitatea de critic literar promovând valorile reale şi publicând lucrări precum „Despre scrierea limbei române”, „Despre poezia română”, „Direcţia nouă” (în care era consacrat poetul Mihai Eminescu, tânăr colaborator la „Convorbiri literare”). Pledând pentru o concepţie modernă a vieţii culturale româneşti, dar susţinând evoluţia naturală, se declara împotriva „formelor fără fond“ şi a imitării unor moravuri şi principii străine nepotrivite culturii, credinţei şi mentalităţilor româneşti.

Pe lângă Prelecţiunile adresate publicului larg, în primăvara anului 1864, iniţia şi un ciclu de conferinţe cu tema „Metodica Gramaticii Române” pentru elevele claselor superioare, viitoare „institutrice”, de la Scoala Centrală de Fete.

Doritori să îngenuncheze pe tânărul lor coleg, unii politicieni universitari în frunte cu profesorul N. Ionescu, „găseau” legături cu subdirectoarea şcolii Emilia Rickert, „o biată fată gheboasa şi urâtă” şi porneau o campanie calomnioasă la gazeta locală. Ca efect, profesorul era destituit din toate funcţiile, între octombrie 1864 şi februarie 1865 urmând un proces la Tribunal (cerut de Maiorescu), care se încheia cu achitarea acuzatului, declarat nevinovat.

După judecată, revenea în toate funcţiile, dar viaţa şi familia îi fusese grav afectate, În timpul procesului trăind şi durerea decesului părintelui în august 1864 şi a mamei în septembrie, pentru înhumarea cărora a efectuat lungi drumuri costisitoare cu poştalionul la Bucureşti. Tensiunea îi afectase auzul urechii stângi şi starea psihică. Avea doar 24 de ani şi-l îndurerase ingratitudinea colegilor mai vârstnici, uniţi împotriva unui tânăr entuziast şi bine intenţionat dar nu se lăsa învins, muncind cu sârg.

În august 1869 se năştea băiatul Liviu (Kiki), dar la 26 noiembrie 1872 trăia tragedia pierderii copilului, ucis de angină. Îl îngropa, copleşit de durere şi disperare, în cimitirul Bisericii Buna Vestire, înconjurat de studenţi, profesori şi nenumăraţi ieşeni înlăcrimaţi de soarta atât de crudă a strălucitului profesor.

Cariera bucureşteană

Mai târziu eliberându-se postul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii era chemat la conducere fostul rector de la Iaşi. Îl recomandau experienţa, corectitudinea, larga sa pregătire universitară şi preocuparea de a îmbunătăţi învăţământul românesc. Astfel părăsea Iaşii şi se muta în Bucureşti. La Universitate intriganţii îşi numărau zilele aşteptând, înfriguraţi, destituirile. N-a fost aşa, fiindcă ministrul Maiorescu dorea să rămână “domn” şi să fie om politic de factură deosebită.

Duminică, în 7/19 aprilie 1874 a prestat jurământul, în următoarele zile a repus la catedră pe profesorul N. Ionescu, omul care îi cauzase marile suferinţe şi fusese îndepărtat de ministrul precedent şi apoi adresa o scrisoare părintească studentului Mihail Eminescu la Berlin, cerându-i să dea doctoratul pentru a fi numit profesor şi întrebându-l de câţi bani avea nevoie pentru a-i trimite.

Muncind necontenit, pe parcursul vieţii ajungea ministru de Externe, ministru al Justiţiei, prim ministru, parlamentar, susţinând cu ardoare cultura şi luptând pe toate baricadele pentru afirmarea şi propăşirea României.

Trecea în lumea umbrelor la 18 iunie 1917, fiind înhumat la Bellu departe de iubitul său fiu din cimitirul bisericii Buna Vestire, unde un grup de ieşeni, la aflarea dureroasei veşti, oficiau o pioasă slujbă. Spre amintirea omului care propusese Iaşilor strălucita menire de oraş al culturii „Centrul mişcării literare şi ştiinţifice” şi a susţinut-o din răsputeri cu toate vitregiile sorţii şi nedreptăţile suferite. Cultura şi dezvoltarea intensă a ştiinţelor cu aplicaţiile lor practice, economico-industriale dând viaţă viguroasă cetăţii, oprind pribegia, înstrăinarea şi desţărarea tineretului, atât de pregnante în zilele noastre.

Comments

comments



Stiri similare

  1. „Bahluienbad”, primul ştrand al Iaşilor
  2. Porţile deschise ale ieşenilor pe care îi chema Constantin sau Elena


Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!