Ce s-a întâmplat la 11 februarie 1866?

Publicat de Curierul de Iasi la data de 09/02/2012

Este o întrebare al cărui răspuns se cuvine cunoscut, fiind legată de viaţa primului domnitor al Principatelor Unite, întemeietorul României, sărbătorit de străbuni toată luna lui Gerar şi Făurar. În ajunul pomenitei zilei, la 10 februarie, era vreme de iarnă friguroasă. Îngheţată, lumea se adăpostise în case. Pe uliţele Bucureştilor, încetase aproape orice mişcare. Arareori, mai trecea câte o sanie ori o droşcă ducând acasă, între blăni, întârziaţii la vreun musafirlâc sau joc de cărţi păgubos.

Mare zaiafet era doar la reşedinţa înaltului dregător C.A. Rosetti, vizavi de Curtea Domnească, unde protipendada capitalei petrecea la un mare bal. Ca la orice sindrofie de atunci, cucoanele, aciuate pe fotele canapelelor, într-un capăt al salonului, priveau încântate odraslele dănţuind, îmbătate de amor, în timp ce într-o odaie alăturată, la o masă plină de fişicuri cu galbeni, bărbaţii jucau, în tăcere, cărţi, încasând şi pierzând poturi. Grăbiţi parcă să termine mai repede sau aşteptând ceva, din când în când, unii priveau pendula din perete ori ceasornicele cât nişte cepe, scoase din buzunarele jiletcilor, şi şopteau ceva vecinilor. Le tulbura liniştea doar deputatul Costache Boerescu, încrâncenatul opozant din Adunarea Electivă, care venea şi pleca, şoptind cu gazda şi povestind despre concertul violonistului H. Wieniawsky din salonul „prinţului de Samos”, Ion Ghica, unde se adunase, la fel, o samă de boieri.

Nemulţumirile boierilor: legea electorală şi cea rurală

Cauza acestor sindrofii avea s-o dezlege poetul Cezar Bolliac. Aflase că un grup de politicieni radicali şi mari latifundiari, revoltaţi de reformele lui Cuza, „făcute în răspăr”, cum ziceau ei, peste voinţa lor, precum aceea electorală ce-i punea în rând cu toţi terchea-berchea îndrituiţi să voteze, ca şi aceea rurală, care îi despuia de o parte din moşii, ticluiseră, în noaptea aceea, detronarea sa.

Petrecerile erau doar mascarade de ascunziş ale autorilor, unul fiind Ion Ghica şi altul, C.A. Rosetti, însemnaţi dregători ai ţării. Atrăseseră de partea lor pe colonelul Nicolae Haralambie, comandantul artileriei şi al trupelor de gardă, pe maiorul Dimitrie Lecca, comandantul batalionului de vânători şi al corpului de pază al Palatului Domnesc (viitor ministru de război), pe căpitanul Mălinescu şi alţi câţiva ofiţeri năimiţi cu viitoare măriri, drept răsplată pentru marea lor faptă ”patriotică”.

Socotind că domnitorul trebuie să fie informat de mişeleasca uneltire, poetul Cezar Bolliac i-a trimis în timpul nopţii o scrisoare prin tânărul ardelean Gheorghe I. Dogărescu, prieten de încredere şi capabil să pătrundă în palat.

Avertizări neluate în seamă de Cuza

Mai fiind şi alte avertizări, de la consulii străini, neluate în seamă, domnitorul a chemat pe comandantul Pieţii capitalei, pe şeful Siguranţei şi prefectul de Poliţie, Alexandru Beldiman, cărora le-a spus cele auzite. Negând existenţa unei asemenea acţiuni, primii doi au plecat să se intereseze, iar prefectul, după ce a săvârşit o sumară cercetare, ordonând agenţilor poliţiei să taie funiile clopotelor bisericilor, spre a nu se putea chema mahalagii la presupusa răzmeriţă, s-a dus la balul de peste drum, să vadă ce se petrece acolo. Intrând în jocul de cărţi şi lăsat să câştige, a uitat de atribuţii şi de gândul de a cerceta ce se mai întâmplă pe afară.

Târziu, după ce Domnitorul s-a culcat, iar Doamna, îngrijorată, s-a retras în apartamentul ei, unde locuia cu copiii Alexandru şi Dimitrie, în curtea Palatului a început o tainică foială. Prin poarta din dos, intrau o trupă de soldaţi din regimentul 7 de linie şi două baterii de ateliere cu roţile bandajate în paie şi saci, ca să nu facă zgomot, iar mai în spate, spre Cişmigiu, poposise o trăsură misterioasă cu roţile pe tălpici. Acestea fiind pregătite, cu ajutorul lui Lecca, în zorii dimineţii ofiţerii Anton Costescu, Alexandru Lipoianu, Constantin Pilat şi alţi câţiva intrau în dormitorul domnitorului, prin uşa deschisă sau forţată cu baionetele – nu se mai ştie – şi cu pistoalele în mână îl somau să semneze actul de abdicare, adus de dânşii.

Liniştit, fără să riposteze, deşi avea pistoalele pe noptieră cu care s-ar fi putut opune, a acceptat cererea şi, fiindcă nu era la îndemână un pupitru, l-a semnat pe spatele căpitanului Pilat care avea să se fălească mai târziu de misiune şi apoi să se ruşineze, regretând fapta. Le spusese doar să citească conţinutul: „Noi, Alexandru Ioan Cuza I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe tron, depun, astăzi 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a unui minister ales de popor”.

Evenimentul, numit „abdicarea domnitorului Cuza”, se petrecea în dimineaţa zilei de 11 februarie stil vechi, 23 februarie stil nou, 1866, pe la ceasurile 5, fiind apoi făcut cunoscut ţării, prin telegraf.

Locotenenţa, alcătuită de complotişti, avea în componenţă pe generalul Nicolae Golescu, ca reprezentant al Munteniei, pe Lascăr Catargiu, al Moldovei, şi pe colonelul Nicolae Haralambie, din partea Armatei.

Îmbrăcat în haine civile şi însoţit de ofiţerii conjuraţi, Alexandru Ioan Cuza a fost scos din palat, trecut printre soldaţii de gardă întorşi cu faţa la perete, urcat în trăsura ce venise de la Cişmigiu – a lui Ion Ghica, numit prim-ministru – şi dus sub pază, într-o direcţie necunoscută.

La pornirea trăsurii, căpitanul Costescu trăgea un foc de pistol, pentru ca cei interesaţi să ştie că acţiunea s-a încheiat cu succes.

Cuza avea de gând să abdice în martie

Auzind pocnetul, petrecăreţii din casa de vizavi au transformat balul într-un mare banchet cu urale, cupe de şampanie, toasturi, ocări şi cereri de pedepsire a arestatului, pentru îndepărtarea căruia emisarii lor, în frunte cu Anastasie Panu, se plânseseră, fără efect, pe la înaltele scaune europeneşti încă de prin 1864 şi cheltuiseră o mulţime de galbeni, punând la cale felurite mişcări.

Unul din comploturi a fost răzmeriţa sângeroasă din Bucureşti, petrecută în zilele de 3/15 august 1865, când Cuza era plecat pentru un tratament medical, la Ems, în Prusia. „Tiranul, semeţ, autorul criminalelor legiuiri ce stricase obiceiul pământului” şi îndrăznise să le atingă puternicia politică şi economică era în mâinile lor şi se întreceau să-i găsească vinovăţii. ~l doreau judecat, dar se opuneau corifeii militari, mustraţi de fapta lor şi liniştea cu care Cuza tratase evenimentul, de parcă îl aşteptase. La 9/21 octombrie 1865, scriind împăratului Napoleon, îi mărturisise intenţia de abdicare, aceeaşi dorinţă arătând-o şi în mesajul adresat Parlamentului la 5 /17 decembrie. Socotind că îşi încheiase misiunea, dorea să se retragă. România era întemeiată pe baze temeinice şi democratice, cu şcoli şi universităţi, organizare administrativă, juridică şi militară modernă, cu bogăţiile şi pământul ţării înstrăinat de foştii domnitori recuperat şi cu milioanele de ţărani foşti clăcaşi, eliberaţi din robie. Îşi propusese să abdice la începutul lui martie şi să lase conducerea ţării unui nou ales.

În aceeaşi zi, la prânz, guvernul convoca Senatul şi Camera şi anunţa abdicarea şi formarea Locotenenţei, propunând la domnie pe contele de Flandra, din familia domnitoare belgiană cu numele Filip I, care, refuzând onoarea, era înlocuit apoi cu Carol de Hohenzollern. Ieşenii primeau evenimentul cu consternare, deşi pentru liniştirea lor fusese numit prefect Vasile Pogor.

La rândul său arestată, Doamna Elena Cuza găsea apoi adăpost în casa doctorului Carol Davilla, de unde încerca apoi să ia contact cu soţul dus în casa negustorului Costache Ciocârlan, în Piaţa Sfântul Gheorghe, omul de încredere al lui C.A. Rosetti. Fiindcă unii dintre consuli îi ceruseră primului ministru Ion Ghica să-l vadă, ieşind zvonul că ar fi fost ucis, arestatul era dus apoi în Palatul Cotroceni, sub supravegherea căpitanului Anton Costescu. Acolo se învoia vizita Doamnei Elena, a secretarului său, Baligot de Beyne, a consulul francez F. Tillos, venind şi cerinţa colonelul Ion Solomon, comandantul escadroanelor de cavalerie, şi a altor ofiţeri grupaţi în jurul generalului Ion Florescu, care cereau a li se îngădui să curme trădarea şi să înlăture complotiştii.

„Nu greşelile lui l-au detronat, ci faptele lui mari”

Opunându-se categoric la asemenea acţiuni, dăunătoare ţării, fostul domnitor solicita generalului Golescu să-i grăbească plecarea peste graniţă pentru a nu se activa spiritele antiunioniste. Aceasta se întâmpla în seara zilei de 13/25 februarie, pe la ora 6, în prezenţa membrilor Locotenenţei şi ai guvernului, sosiţi la Cotroceni ca să fie de faţă.

Plecând, le-a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Trăiască România.”

Urcat într-un poştalion, păzit de căpitanii Costescu şi Mălinescu cu un subofiţer şi însoţiţi de un grup de ostaşi, înfrunta frigul nopţii parcurgând drumul spre Predeal, pentru a trece graniţa de atunci a Principatelor. Ajungea astfel la Braşov, trecea prin Sibiu, Deva, Lugoj, Timişoara, întâmpinat cu dragoste de românii ardeleni şi bănăţeni, de acolo plecând cu trenul spre Viena şi Paris.

Rămânea în exil şapte ani, departe de ţară, ducându-i dorul. Se pierdea în ziua de 3/15 mai 1873 la Heidelberg, de unde se întorcea acasă pe catafalc, într-un vagon îndoliat, la 15/27 mai, întâmpinat în gara Cernăuţi cu onor de un corp militar austriac, la Iţcani de mulţimea sucevenilor şi arhiereul V. Suhopan care a săvârşit o scurtă slujbă, iar de la Burdujeni, pe tot parcursul, până la Ruginoasa, de mulţimea ţăranilor cu femei şi copii înlăcrimaţi.

În plânsetul participanţilor la înmormântare, prieteni, tovarăşi de luptă, oficiali, ostaşi, ţărani şi poporime, aflaţi alături de doamna Elena, în ziua de 17/29 mai, Mihail Kogălniceau rostea emoţionat cuvintele: „Nu greşelile lui l-au detronat, ci faptele lui mari. Alexandru Ioan Cuza nu a murit. Rămâne veşnic între noi!”

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*