Vorbind data trecută despre luminatul boier biv vel logofătul Dumitrachi Sturza din uliţa Golia (strada Cuza Vodă), am amintit şi legătura sa cu Miclăuşenii. Fiindcă locul pomenit oferă un peisaj pitoresc, are legături sentimentale cu Iaşii unde au trăit unii dintre stăpânii săi, precum logofătul, şi se află doar la vreo 65 km de noi, ne propunem o vizită virtuală, aceea reală urmând s-o efectuaţi dumneavoastră, stimaţi cititori, şi n-o să vă pară rău.
Se ajunge acolo parcurgând şoseaua Romanului, trecând prin Podu Iloaei,Târgu Frumos, întâlnind amintirea fostelor băi Strunga cu pădurea lor răcoroasă defilând printre cei câţiva zeci de stejari ce veghează de vreo sută şi şaizeci ani şoseaua vrednicului domnitor Mihalache Sturza şi oprindu-ne la placa pe care scrie: „Castelul din Mănăstirea Miclăuşeni. Cazare pelerini (vizitatori). 300 metri”.
Acei ce iau în seamă inscripţia cu rol de invitaţie şi-i dau crezare întâlnesc un loc de rară frumuseţe. De la primii paşi dincolo de drumeagul desprins din şoseaua pe care aleargă un tumultuos convoi de roţi automobilistice, se pomenesc sub bolta adâncă a unor arbori rămuroşi cu mici poieniţe prin care curge un râuşor cu unde limpezi şi şoapte de ape tihnite. Se trece un podeţ străjuit de o căsuţă cu înalt turn de minaret străvechi şi în faţa ochilor apare o zidire bizară cum nu se mai întâlneşte prin alte locuri. Înaltă, luminoasă, cu alură impozantă de castel gotic strămutat parcă de pe valea Rinului, are pereţii încrustaţi cu insigne şi efigii, păzite de un luptător înzăuat gata de luptă ca în icoana Prea Sfântului Gheorghe.
Trecând pe lângă o fântână şi pe sub bolta de poartă străveche, se ajunge la biserica înconjurată de verdeaţă, relicve istorice, un mic cimitir, şi învecinată cu un paraclis înalt şi deschis spre care priveşte mai de departe o zidire retrasă, cu chiliile stolului de măicuţe ce alergă ca furnicile, în toate părţile, să împlinească treburi gospodăreşti, slujbe monahale şi să răspundă, răbdătoare, întrebărilor musafirilor.
O aşezare de aproape 600 de ani
Istoria locului începe pe la 1416 când vrednicul domnitor Alexandru cel Bun dăruia vornicului Miclăuş o moşie mănoasă în preajma Siretului, unde acesta avea să-şi întemeieze gospodăria numită apoi Miclăuşăni sau Miclăuşeni.
Înstrăinată şi trecând prin mai multe mâini – cum scrie în monografia „Castelul Miclăuşeni în cultura română” scrisă de profesorul Costin Merişcă -, ajungea în mâinile fraţilor sturzeşti Ioan şi Sandu, stăpânind-o mai întâi Ioan. Gospodăros, Ioan vel vornicul zidea prin 1755 conacul, iar prin 1781-1782 o biserică de zid, în locul alteia mai vechi din lemn. Dăruind la rândul său moşia fiului Sandu (Sandulache), acesta călugărindu-se o lăsa fratelui Dimitrie (1781) căsătorit cu Elenco, fiica lui vornicului Teodor Balş. Dumitrachi sau Dimitrachi Sturza (1756-1846), logofătul din uliţa Golia, adept al ideilor iluministe apusene cu năzuinţe democrat-republicane, despre care am vorbit, înfiinţa biblioteca şi parcul, construia lângă conac o nouă biserică (1823) existentă şi astăzi.
Plecând şi el în lumea cerească, lăsa moşia Miclăuşenilor fiului Alecu, moşia Scheia lui Costache şi Giosenii lui Teodor, casa din Iaşi de pe uliţa Golia rămânând proprietate frăţească, în care se aşeza Costache, Alecu locuind pe strada Săulescu. Din cele două căsnicii ale bogatei sale vieţi având Dumitrachi şi fete, una dintre ele, Catinca, însoţită cu postelnicul Iordache Rosetti de la Soleşti, avea să fie mama principesei Elena Rosetti măritată cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Ajungând stăpân la Miclăuşeni, Alecu Sturza (1803-1848), căsătorit cu Catinca lui Costache Sturza de la Ruginoasa, deşi locuia în capitala Ieşilor unde îndeplinea funcţii publice de ministru şi deputat în Divanul Moldovei, se ocupa intens de treburile moşiei şi ale conacului, plantând parcul cu arbori rari şi înzestrându-l cu alei înflorite. Se pierdea însă la 23 iulie 1848, de holeră sau poate otrăvit – cum se credea – lăsând feciorilor şi soţiei gospodăria cu ilustra bibliotecă întemeiată de părintele său logofătul Dumitrache şi mult îmbogăţită de dânsul cu cărţi scumpe, manuscrise şi cronici strămoşeşti. I se păstrează amintirea în nişa din stânga bisericii, unde se odihneşte vegheat de o candelă nestinsă.
Prin 1865 urmându-l şi cucoana Catinca, moşia, satul şi bogatul conac rămâneau fiului mai mic, George (1841-1909), tânăr cu studii la Berlin, ce avea să se căsătorească în februarie 1869 cu Maria, fiica omului politic bucureştean Ion Ghica, fostul profesor la Academia Mihăileană din Iaşi.
Dornici să-şi aducă şi ei obolul la înfrumuseţarea aşezării strămoşeşti, cei doi soţi vindeau o pădure, împrumutau bani de la o bancă şi construiau, între 1880-1904, insolitul castel cu alură neogotică pe locul conacului vechi din care păstrau unele ziduri. George ţinuse să fie şi o replică a palatului de la Ruginoasa, construit prin 1811, cam în acelaşi stil, de Săndulache Sturza, tatăl bunicului Costache Sturza (părintele mamei).
Cea mai bogată bibliotecă din Moldova
Împodobit cu ornamente simbolice, neogotice, coroane florale şi elemente din heraldica sturzească, crucea medievală, un înger şi un cavaler înzăuat gata de atac cu suliţa in mâini – ce se dorea blazonul castelului – avea înfăţişare stranie admirată de unii şi bârfită de alţii. Deşi avusese colaborarea arhitecţilor Julius Reinecke şi I. Grisberg, primul fiind o somitate în arhitectura vieneză, implicat la zidirea grandiosului palat mitropolitan din Cernăuţi, zidirea miclăuşeană se considera rodul imaginaţiei lui George „îmbibat de istorie medievală, germană” însoţită de „simţământul artistic” al Mariei – talentată pictoriţă în arta miniaturilor.
Culoarele şi odăile luminate de vitralii artistice erau pline de picturi florale şi geometrice, arabescuri şi citate de maxime latineşti, mobile din mahon şi lemn parfumat de trandafiri, pe lângă pereţi aliniindu-se busturi, statuete de marmură de Carrara şi panoplii cu arme străvechi. Cavaleri în armuri şi zale cu halebarde şi săbiile scoase din teacă, întâmpinau, imaginar, vizitatorii de cum urcau treptele din marmură dalmaţiană. Dotat cu muzeu, sală de arme, deţinea şi cea mai bogată bibliotecă a timpului în care se păstrau hrisoavele familiei, preţioase manuscrise ale istoriei principatelor şi ediţii princeps de cărţi rare româneşti şi străine in diferite limbi.
O inscripţie din hol pomenea meritul fiecăruia dintre străbuni la zidirea splendidului aşezământ înconjurat de imensul parc de vreo 40 hectare împrejmuite şi cu trei porţi şi turnuri de strajă la intrare.
Pierzându-se şi George într-o tristă zi din anul 1909, străvechea aşezare rămânea pe seama Mariei şi a fiicei Ecaterina (Dudu), căsătorită în 1897 cu {erban Cantacuzino, fiul lui George Cantacuzino (Nababul). Ambele văduve, căci şi Şerban decedase în 1918, au îngrijit-o împreună până în anul 1937 când bătrâna pleca şi ea pe drumul fără întoarcere, Ecaterina rămânând singură, în lumea umbrelor strămoşeşti până la ultimul război. Legându-şi soarta de a castelului, a muzeului şi a scumpei biblioteci (cu vreo 60.000 de cărţi), pe care dorea să le apere neclintite de la locul lor, a refuzat refugierea preţioasei averi istorice, trăind zilele războiului ajuns în martie 1944 doar la câţiva kilometri pe coamele dealurilor Târgu Frumos – Ruginoasa – Paşcani – Hălăuceşti – T=rgu Neamţ şi datorită căruia preţioasa comoară se pierdea, arsă sau devastată.
Castelul este donat Episcopiei Roman în 1947
Văzând castelul rămas de izbelişte, după război, îndemnată de glasul conştiinţei şi al străbunilor dintre care unii au trăit viaţa cucerniciei, în anul 1947 Ecaterina îl ceda Episcopiei Roman cu dorinţa de a adăposti Mănăstirea Miclăuşeni, ce se înfiinţa acolo, îmbrăcând şi ea haina monahală. Preluat însă de stat, frumosul castel devenea depozit militar, casă de odihnă a Sfatului Popular Regional, iar din 1960 cămin pentru copiii loviţi de soartă.
Prin silinţa Mitropliei Moldovei şi Bucovinei, în anul 1990 mănăstirea de maici Miclăuşeni prindea din nou viaţă, copiii fiind mutaţi la căminul Cozmeşti. Preocupată de ideea refacerii comori artistice a valorosului aşezământ şi amenajarea complexului ca muzeu istoric „Castelul Miclăuşeni”, Mitropolia, ajutată de guvern (2003) şi cu o finanţare de la Banca Mondială (2004), organiza ample lucrări de restaurare, specialiştii Centrului mitropolitan „Resurrectio” executînd cu răbdare şi talent, meticuloasa reparare a lucrărilor de artă.
Fiindcă biblioteca, bogatele colecţii de arme, costume şi armuri medievale, tablouri străvechi şi scumpe antichităţi sunt pierdute se doreşte refacerea lor. Astfel de obiecte mai existând prin casele noastre ori apar prin bazaruri şi pleacă peste graniţe, duse de interese mercantile, se cuvine a fi salvate şi dăruite Muzeului Castelului Miclăuşeni, căruia castelanele, modestele călugăriţe trudesc să-i redea măreţia şi viaţa de altădată. Este în Lista monumentelor istorice a judeţului Iaşi şi aparţine, sentimental, oraşului nostru.
Amenajate, acareturile fostului manej s-au transformat în spaţiu elegant de cazare cu preţuri modice, posibilităţi de odihnă şi participare la viaţa monahală, vizitarea bisericii, a castelului, a parcului, a atelierului de pictură şi a cimitirului din spatele bisericii unde se găseşte şi efigia ctitorului în monumentul celebrului sculptor Celeste Fabio.
Castelul fiind o atracţie a Moldovei, prin parcul legendar păşind mari personalităţi precum regele Carol I, George Enescu, profesorul N. Iorga, scriitorii V. Alecsandri, Ion Ghica, aici copilărind renumitul om politic D.A Sturza, ca şi Elena Cuza, câteva ceasuri petrecute în peisajul medieval rămân o amintire de neuitat.
No related posts.
Loading ...