În ajun de An Nou, un bolid cobora din Bârnova spre Iaşi

Publicat de Curierul de Iasi la data de 04/01/2012

Era una din zilele acelea crâncene de la sfârşitul anului 1916. Era în seara de 30 decembrie stil vechi, 12 ianuarie stil nou. Căzuse Brăila cu câteva zile mai înainte, iar în Ajunul preafericitelor Sărbători ale Crăciunului (25 decembrie stil vechi), cînd pe sub ferestrele copiilor din Focşani se auzeau de obicei, paşii Moşului cu daruri, în acest an tropăiau cizmele militarilor germano-austro-ungari.

Pe şosele şi pe drumuri se scurgeau şuvoaie de soldaţi frânţi de oboseală şi pâlcuri de copii între 15 şi 19 ani, smulşi de la casele lor, din Mehedinţi, Teleorman, Olt, Vâlcea, Argeş, Ilfov, şi trimişi pe drumurile morţii, convoaie de căruţe cu copilaşi îngroziţi, femei ce-şi strângeau la piept pruncii îngheţaţi sau fără suflare şi bătrâne ce blestemau invadatorii făcându-şi cruce la fiecare hurducătură a roţilor care săreau din bolovan în bolovan. Pe lângă boi, treiera câte un moşneag cu barbă şi plete încâlcite, îndemnându-şi boulenii:

„ – Hai, feciorii moşului, hai, c-acuşi ajungem!”. Unde? Nu ştia nimeni.

Pe valea Bârladului era o vreme pâclită, cu ceaţă lăptoasă care înghiţea coamele dealurilor.

La Bârnova, trenul a stat o vreme să facă probe frânei Westinghouse, cu aer. Trenul avea 26 de vagoane dintre care 23 aveau şi frâne de mână. Greoi, scârţâind prelung, a pornit. A început să coboare.

Trenul de etapă E-1, care plecase din Bârlad spre Iaşi la ora 1 după-amiază, mergea în răstimpuri. Mai trăgea o fugă şi iar se oprea într-o gară, uitându-se buimac cum curgeau pe lângă el, la vale, trenuri şi iar trenuri cu trupe, muniţii, tunuri şi cai. Odată cu noaptea a ajuns în gara Scânteia. Parcă nici nu-i venea să mai pornească. Urmau acuşi gara Grajduri şi dealul de la Bârnova. Vagoanele păreau nişte uriaşe cutii de sardele, în care oamenii, ticsiţi unul lângă altul, nici nu mai puteau răsufla. Era plin cu femei, copii şi militari, având rănile încă fierbinţi, sub pansamente mustind de sânge. Cu toţii mergeau spre Iaşi ca înspre „un liman de scăpare şi de pace”. Una-două, locomotivele se opreau să-şi tragă sufletul sau să-şi mai adune puteri, căci se încălzeau cu lemne şi nu le ajungea presiunea. Fiindcă o jumătate din vagoane fuseseră ocupate de militarii ruşi şi români , pe dinafară trenul părea un imens furnicar. „Pretutindeni avea oameni şi mai ales soldaţi care, căţăraţi pe acoperişuri, scări şi tampoane, se ţineau unii prinşi de alţii, într-o disperare nebună”. Nu era loc nici măcar pentru un picior pe o scară sau pe un tampon.

La Bârnova a stat o vreme să facă probe frânei Westinghouse, cu aer. Trenul avea 26 de vagoane dintre care 23 purtau şi frâne de mână. Greoi, scârţâind prelung, a pornit. A început să coboare.

Catastrofa

Fiindcă viteza creştea, mecanicii primei locomotive au încercat să frâneze vagoanele, dar frânele acestora nu mai acţionau deloc. Nu răspundeau la comandă. Disperaţi, au început să dea semnele repetate. „Să se strângă frânele de mână de la vagoane!!” În zadar însă, viteza creştea vertiginos.

Din cauza aglomeraţiei, conductorii – controlorii de bilete – care trebuiau să săvârşească această treabă, nu se puteau apropia de mânerele frânelor din capetele vagoanelor. Strigătele de ajutor ale locomotivelor le sfredeleau parcă urechile. Trenul cobora spre Iaşi ca un bolid, iar locul lor era la frâne. Se rugau, se zbăteau şi se smunceau să iasă din încleştarea trupurilor inerte, dar nimeni nu mişca.

În vagoanele fără lumină se dădea o luptă surdă între călătorii care doreau să ajungă cât mai repede la Iaşi şi conductorii ceferişti disperaţi care îşi făceau loc cu mâinile, cu coatele şi picioarele, dar fără nici o izbândă. Zadarnic era şi zbuciumul mecanicilor care băgau contrapresiune şi aruncau nisip pe şine, căci „întreg şirul de vagoane se prăbuşea la vale, într-o goană turbată, hurducându-se, aplecându-se cu înclinări spăimântătoare la curbe, gata să se prăvale în prăpastie”. Cineva, voluntar sau involuntar – n-avea să se mai afle vreodată -, închisese robinetul dintre tren şi locomotivă, iar frânele vagoanelor de atunci, cu aer, erau paralizate. Luând viteză fantastică a ajuns la semnalul intrării din Ciurea. Acesta era pe liber, cu macazurile făcute pe linia a Il-a. Într-o clipită locomotivele au şi trecut acele, dar primul vagon de siguranţă a deraiat. Apoi s-a răsturnat şi toate celelalte vagoane au trecut peste el, clădind un morman de fiare înconvoiate, vagoane zdrobite, roţi încălecate, lonjeroane îndoite, scânduri rupte şi sute de trupuri sfârtecate, deasupra cărora se ridicau pălălăiele focului ce se întindea de la un vagon la altul. După o clipă de ezitare, până s-a rupt cupla, locomotivele s-au repezit înainte, şi au intrat în altă consoartă ce se afla la semnalul de ieşire, prăvălindu-se într-o parte.

Pe tot cuprinsul staţiei Ciurea era numai un vaiet cu ţipete şi plânsete deznădăjduite. Sute de supravieţuitori prinşi între fiarele informe cerşeau ajutor, iar cei care reuşeau să se smulgă din ruinele aprinse se învârteau în neştire printre linii şi peste câmp. Luându-se unul după altul, fugeau disperaţi către Iaşi, lăsând în urmă peste o mie de muribunzi şi răniţi, care se zvârcoleau în rugul uriaş, luminat de flăcările ce se înălţau până la cer din vagoanele cu petrol şi muniţii atinse de dezastru. Înşiraţi într-un cârd de arătări înspăimântătoare, cu haine arse, cu părul vâlvoi şi chipurile pline de fum şi sânge, năvăleau în sălile de aşteptare ale gării Iaşi. Întâmpinându-i, ceferiştii, împreună cu infirmierii şi personalul Triajului militar de răniţi din gară, încercau să-i liniştească şi să le dea primul ajutor.

Întreg Iasul era un spital

Gara trăia ceasuri de tulburătoare dureri. Pe peroane, în sălile bucşite de răniţi, invalizi şi mutilaţi, debarcaţi din trenurile fronturilor, dădeau buzna femei înnebunite cu părul ars, degetele şi obrajii năclăiţi de sânge, strigând disperate numele copilaşilor pierduţi în noaptea înfricoşătoare. Alergau de la om la om şi priveau lung şi înfiorător orice copil întâlnit în cale, îşi smulgeau părul şi izbucneau în hohote sfâşietoare de plâns sau de râs dement.

Era în ziua de 31 decembrie 1916.

Ajunul Anului Nou aducea astfel Iaşului şi ţării încă o nenorocire, cu aproape o mie de morţi, sute de răniţi şi mii de familii îndoliate, dar care tot nu umplea paharul de suferinţă, înfrângeri şi dureri pe care trebuia să-l bea până la capăt poporul român.

Toată ziua de luni, ambulanţele au cărat răniţi la spitalele arhipline ale oraşului şi abia peste câteva zile li s-au aflat numele, din listele publicate în gazete.

Seara, în amurg, pe când la Ciurea echipele de lucrători şi ostaşi mai scormoneau după morţi şi răniţi, printre dărâmăturile şi tăciunii trenului, dimpreună cu mame deznădăjduite care îndepărtau cu mâinile goale scânduri arzând şi fiare încovoiate, în sat şi în oraş începuse să se audă clinchetul clopoţeilor sutelor de copii porniţi cu pluguşorul. Vesteau grăbiţi schimbarea anilor rostind cuvintele strămoşeşti: „Mâine anul se-nnoieşte, Pluguşorul se porneşte…”

Glasurile lor cristaline şi îndepărtate parcă veneau din ceruri, ademenind spre ferestre pe toţi cei care se puteau mişca pe picioare, în cârje sau măcar ţinându-se de pereţii imensului spital care era Iaşul, ranitii fiind peste tot in ora[: `n gara, şcoli, biserici, în barăci şi-n casele mai cuprinzătoare.

Pe câmp, la capătul staţiei, spre Bârnova, unde veghează şi acum câţiva brazi, nu departe de macazul de intrare, se pregătea proaspătul cimitir. Cele vreo 700 sau 800 de trupuri, arse şi mutilate, înşirate pe spate, parcă voiau să mai privească o dată cerul, liniştite, ca într-o noapte înstelată, de vară. Dormeau `n devălmăşie ostaşi români, ruşi, francezi, femei, copii şi bărbaţi, acei cumplit mutilaţi fiind acoperiţi cu câte o cergă neagră. Nu-i mai plângea nimeni. Secaseră şi lacrimile celor care de dimineaţă îi tot priveau şi-i căutau pe ai lor, oprindu-se la fiecare trup. Între ei se afla şi profesorul universitar Matei Cantacuzino, care îşi căuta, disperat, unicul fecior, ofiţerul Vasile Cantacuzino, aflat şi el in Trenul Morţii cu gândul să aducă părintelui, acasă, câteva ceasuri de alinare, moartea cumplită tăindu-i drumul. Găsindu-i trupul desfigurat, părintele s-a prabusit în genunchi si a inceput sa-l strige înnebunit şi sa-l îmbrăţişeze…

Echipe de doctori şi militari încercau să facă identificarea pentru a se face înmormântarea. Fiind mulţi şi gropile greu de săpat în pământul îngheţat, o parte rămâneau până în 3 ianuarie, când se stabilise ceremonia oficială.

Seara, peste obrajii îngheţaţi cădeau fulgi mari şi pufoşi, ţesând un giulgiu alb moale şi mătăsos. Se auzeau doar târnăcoapele, bulgării căzuţi peste piepturile înţepenite şi vocile acelea cristaline care rosteau, în clinchet de clopoţei departe, prin sat, urarea străbună: „Şi la anul să trăiţi! Să vă găsim înfloriţi! Ca merii, ca perii, în mijlocul verii…”

Fiindcă zilele acestea se împlinesc 95 de ani de la tragicul eveniment, iar locul cumplitei tragedii de la capătul gării Ciurea este astăzi aproape uitat, s-ar cuveni, poate, o slujba de pomenire.


Amintirea fostului cimitir au păstrat-o peste ani doar câteva relicve funerare şi mormântul căpitanului Vasile Cantacuzino

Amintirea fostului cimitir au păstrat-o peste ani doar câteva relicve funerare şi mormântul ofiterului Vasile Cantacuzino, unde şi-a găsit odihna veşniciei şi nefericitul său părinte in anul 1925, când n-a mai indurat durerea despărţirii de dragul său fecior.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*