Bogdan Musteaţă: “Alpinismul este tehnică, concentrare, responsabilitate, antrenament şi frică bine controlată”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 22/02/2018

Pe 11 ianuarie 2018, alpinistul ieșean Bogdan Musteață a reușit ascensiunea celui mai înalt vârf din ambele Americi, Aconcagua (6.963 metri). Performanța a fost realizată alături de Altitude Expedition Team, care îi are în componență pe Adrian Ahrițculesei și pe Ovidiu Popescu, liderul grupului. Bogdan Musteaţă are programate în acest an alte două escaladări deosebit de importante, pe cei mai înalţi munţi vulcanici din America şi Asia.

Curierul de Iaşi: – Ce sfaturi aţi da unei persoane care vrea să se apuce de alpinism?

Bogdan Musteaţă: – Majoritatea persoanelor citesc pe internet despre expeditii şi experienţe montane şi cel mai adesea confundă virtualul cu realitatea, confundă “a dori” cu “a putea”. De cele mai multe ori, în prezentările de “după”, datorită bucuriei reuşitei unei ascensiuni, nu se simt efortul, oboseala, durerea fizică şi de aceea cititorii au greşita impresie că o expediţie este ceva facil. Ce sfat aş da?…. Să îşi urmeze visul! Să intre într-o comunitate de munte, să înveţe din experienţa lor şi să meargă cât mai mult pe munte, la nivelul lui de pregătire. Şi nu în ultimul rând să se bucure de fiecare ascensiune.

Cum a fost expediţia în America de Sud? Va mai fi o altă încercare de a ajunge pe vârful Ojos del Salado?

La a doua întrebare îmi este cel mai uşor de răspuns. Răspunsul este DA şi îmi propun ca următoarea expediţie să fie prima expediţie românească care urca pe ruta argentiniană şi atinge cele două vârfuri ale vulcanului Ojos del Salado, atât cel argentinian, cât şi cel chilian.

Cum a fost expediţia din America de Sud? Acum, când sunt acasă, şi am reuşit ascensiunea vârfului Aconcagua, cel mai înalt vârf din cele două Americi, pot spune că a fost fantastic. Ce a însemnat? O lună de efort intens, dar calculat, o lună în care în fiecare zi te întrebi dacă vei ceda sau vei reuşi să mergi mai departe. O astfel de expediţie presupune întâlnirea unor situaţii noi, neprevăzute. În primul rând, este răspunsul organismului propriu la lipsa de oxigen şi adaptarea la altitudine. În al doilea rând, este rezistenţa la efort, pentru că acesta nu se face nici pentru o oră, nici pentru 6 ore, ci pentru 10-15 zile, zi de zi. Expediţia a avut două ascensiuni: prima – Ojos del Salado 6893 m – cel mai înalt vulcan activ din lume, şi a doua, Aconcagua 6962 m – cel mai înalt vârf din ambele Americi. Prima parte a fost ascensiunea pe Ojos del Salado în echipa de doi, eu şi cu Ovidiu Popescu, ambii membri ai Altitude Expedition Team. Ruta a presupus deplasarea cu o maşină de teren în deşert la cca 80 de km de orice localitate. Am început ascensiunea de la altitudinea de 4750 m, am parcurs cca. 25 de km pe jos prin deşert până am ajuns în tabăra de bază de la 5500 m. A urmat ascensiunea cu o tabără avansată la 5850 m şi apoi ziua de vârf. Din nefericire, singurul factor pe care nu îl puteam controla, vremea, nu a ţinut cu noi. Luând în calcul riscurile la care ne expuneam datorită schimbării vremii la cca 300 de m diferenţa de nivel de vârf am hotărât să ne oprim şi să coborâm. Am reuşit să facem acest lucru în siguranţă, lăsând atingerea vârfului pentru o următoare expediţie.

A doua parte a expediţiei a fost ascensiunea pe vârful Aconcagua 6963 m. În această ascensiune am avut ca partener, alături de Ovidiu Popescu, şi pe Adrian Ahritculesei, din Petroşani.

Aconcagua este un vârf extrem de dorit de alpinişti din întreaga lume. Atât în tabăra de bază, cât şi în taberele avansate au fost, alături de cele două expediţii româneşti, şi expediţii din întreaga lume. Îndraznesc să cred că, cel puţin în tabăra de bază, era câte o expediţie de pe fiecare continent.

Ascensiunea presupune un traseu de 20 de km pentru a ajunge în Base Camp- Plaza de Mulas la 4350 m. Datorită altitudinii mari se folosesc trei tabere avansate, C. Canada 4850 m, C. Nido del Condores 4900 m şi C. Colera 5850 m. Nici de aceasta dată, vremea nu a ţinut cu noi. În fiecare după amiază aveam parte de ninsori şi viscol. Ziua de vârf a fost una epuizantă. Ritmul de mers: un pas, doi, odihnă. Ascensiunea ultimilor 100 de metri înainte de vârf a durat o jumătate de oră, o distanţă pe care în Iaşi aş parcurge-o în 3-5 minute. Bucuria când ajungi pe vârf este inimaginabilă. Ne strângeam în braţe alpinişti din diverse echipe fără să ne cunoaştem.

Sunteţi ieşean. Cât de importantă este pentru oraşul, judeţul Iaşi o astfel de expediţie?

Există ideea preconcepută că rezultatele remarcabile în alpinism şi în trekingul montan sunt obţinute de cei ce s-au născut în zonele montane. Am vrut să rup această cutumă. Am început să practic alpinismul şi alpinismul de altitudine din pasiune. După 5 ani am ajuns la performanţă. Consider că orice lucru făcut cu pasiune, la nivel de performanţă, de către un locuitor al Iaşului este un lucru remarcabil, pentru că Iaşul nu este un nume, este oraşul şi suntem noi toţi.

Expediţia mea este importantă în măsura în care motivează concetăţenii mei să ajungă, atât în pasiunea fiecăruia, cât şi în activitatea lor de zi cu zi, la un nivel ridicat, la competitivitate, progres şi performanţă.

Ce urmează în 2018?

Pico de Orizaba, în Mexic, cel mai înalt vulcan din America de Nord şi Damavand, în Iran, cel mai înalt vulcan din Asia, ambele în Circuitul 7 Volcanoes compus din vulcanul cel mai înalt al fiecărui continent. Şi, de ce nu, poate şi Ojos del Salado.

Este alpinismul curaj sau nebunie? Sau un pic din ambele?

Alpinismul este tehnică, concentrare, responsabilitate, antrenament şi frică bine controlată. Evident şi o imensă pasiune şi bucurie a reuşitei. Curaj şi nebunie pare din exterior, adrenalina este a privitorului sau a cititorului, ca în orice alt sport.

Consider că există “curaj” în alpinism, dar este curajul de a face primul pas, de a începe. Apoi urmează antrenamentele şi tehnica. Şi da, consider că există şi “nebunie” atunci când îţi alegi un munte sau un traseu mult peste pregătirea ta.

În afară de pasiune sau plăcere, de ce îşi propune un om să cucerească asemenea înălţimi?

“Pentru că există!” Îmi pare rău, la întrebarea aceasta nu îmi permit să fiu original, prin 1920 a fost dat acest raspuns de George Mallory în timp ce se pregătea să urce Everestul.

Fiecare expediție presupune un efort mare, însă condiția fizică este susținută de antrenament și alimentație. Ce presupune antrenamentul premergător fiecărei deplasări și cum arată pauzele de masă din fiecare expediție?

În momentul în care am hotărât că voi trece de la pasiune la performanţă am început să acord o altă importanţa antrenamentelor. Ca membru al Clubului Sportiv Montan Altitudine am stabilit împreună cu colegii un program de antrenament personalizat şi specific adaptat fiecărei expediţii.

Acesta include, pe lângă partea teoretică, atât antrenamente în sala de fitness, antrenamente pe munte cât şi adaptarea dietei la cerinţele de efort.

Expediţiile presupun, pe lângă efortul susţinut, şi o adaptare a programului de odihnă şi a alimentaţiei.

Despre pauzele de masă din expediţii îmi vine în minte o glumă care circula după reuşita pe Ojos del Salado a colegei mele de club, Crina Coco Popescu: “Se spune că a ajuns pe vârf în căutare de lemne, o trimisese tatăl ei care încingea un grătar pe la 5800m altitudine.

Contrar acestei glume, în cadrul expediţiilor totul este calculat – de la tipul de haine la echipament, de la tipul şi cantitatea de mâncare la cantitatea de gaz pentru arzător.

Cum arată o pauză de masă? În ziua de vârf, pauza de masă e ţinută în linişte. Fiecare mănâncă un baton proteic – de obicei îngheţat, şi încearcă să profite cât se poate de pauză pentru a se odihni.

Sunt foarte multe aplicații pe telefonul mobil care îți arată distanța parcursă pe jos sau cu bicicleta. Ați contorizat vreodată distanțele parcurse pe munte?

În cadrul antrenamentelor, totul este monitorizat dar pe munte, în expediţii, contează vârful, reuşita. O expediţie pe un munte înalt nu este un lucru lăsat la voia întâmplării. Etapele intermediare sunt planificate, memorate şi respectate. Parcursul este unul pentru care ne-am antrenat şi care a fost gândit în cadrul Altitude Expeditions Team, deci distanţele nu mai trebuie măsurate.

Dintre toate rutele parcurse, care a fost cea mai dură și cum ați făcut față provocărilor ivite?

Îmi este greu să aleg o rută şi să o consider “cea mai dificilă”. O ruta devine dificilă sau chiar imposibilă în momentul în care nu eşti pregătit pentru ea. Fiecare ascensiune este solicitantă, dar în mod diferit. Cred că pot considera că expediţia de pe Aconcagua a fost cea mai dificilă de până acum şi aceasta datorită altitudinii mari, peste care s-a suprapus şi vremea rea. Provocări apar în orice expediţie şi e important ca tu să poţi trece peste ele, dar cred că cel mai important este ca echipa să treacă peste ele. De cele mai multe ori, în situaţiile dificile apărute, ajutorul vine de la coechipieri, de aceea este foarte important ca echipa să fie una unită.

Întotdeauna, în expediţiile mele, mi-am luat decizile, în momente dificile, după patru priorităţi:

  1. Să te întorci acasă.
  2. Să te întorci sănătos acasă.
  3. Să îţi aduci partenerii de expediţie acasă.
  4. Să ajungi pe vârf.

Comments

comments

Categoria: interviu

Cuvinte cheie: ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*