Amintiri vechi din „dricul” târgului

Publicat de Curierul de Iasi la data de 29/10/2010

Alura primei uliţe comerciale ieşene – despre care am vorbit în numărul precedent – avea să se păstreze până după ultimul război, deşi dispăruse demult freamătul negustoresc. Pierzând însemnătatea comercială datorită extinderii oraşului spre Copou, Sărărie şi Păcurari, cât şi vechiul nume – „Uliţa Târgului de Jos”, înlocuit cu „C.A. Rosetti” prin 1911, si „6 martie” după 1945, uli]a rămânea doar cu amintirile şi vechile sale zidiri tot mai îmbătrânite.

Prin anii 1974-1978, când caldarâmul străvechi al străzii intrase în gura buldozerelor pentru lărgire, instalarea unor conducte şi săparea fundaţiilor noilor zidiri din preconizata cale „Grigore Ureche”, mai existau câteva relicve, clădiri scunde, împrăştiate ici acolo.

Strămoşii, lipsindu-le firmele strălucitoare din zilele noastre, puneau în ferestrele dughenilor câteva mărfuri, iar la uşă atârnau un obiect semnificativ al comerţului lor. Datorită acestui obicei, cum îşi amintea un participant la demolări, atunci când s-a dărâmat faţada unei clădiri, dintr-o nişă acoperită cu mortar aflată deasupra uşii, a căzut un jug de cal. Fusese păstrat de un nostalgic în amintirea fostului său negoţ cu articole de caretăşie.

Uneori, la prăbuşirea unor ziduri interioare, ieşeau la iveală, de sub straturile de var, desemne ce arătau negoţului săvârşit în fosta dugheană uitată de vreme. Alteori, în praful podurilor sau în molozul dărmăturilor, se găseau tingiri din cupru, hăţuri bătute cu ţinte de alamă, şei, ciubote scofâlcite, ciuboţele femeieşti cu tureatca înaltă, ceasloave îngălbenite, sfeşnice şi alte obiecte părăsite, dintr-un gârlici prăbuşit de secole apărând rămăşiţe de săbii năclăite în teci, bărzi, iatagane, topoare, lănci, halebarde şi alte arme bătrâneşti rămase de la vreo fostă armurărie potopită de un pojar.

Relicve scoase la iveală în 1978-79

Deşi fără valoare, relicvele reprezentau o comoară pentru cercetătorii aflaţi în preajmă şi mai ales pentru pasionatul arheolog Nicolae Puşcaşu. Efectuând cercetări în zona lucrărilor pentru noul Tribunal (1978 -1979), urmărea cupele escavatoarelor, răscolea pământul răsturnat în basculante, tempera săpăturile, iar când avea vreo o bănuială scormonea locul cu şpaclul şi cu ochii aprinşi de speranţa descoperirilor.

Uitatele obiecte şi mai ales vechile monede ajutau istoricii să identifice foştii locatari, mai întâi negustori armeni, în locul cărora pe la 1700 veniseră sumedenie de greci, înlocuiţi cu timpul de evrei, fapt pentru care o parte dintre zidirile mai noi ridicate pe temeliile acelor năruite de vreme erau rezemate una în alta, într-o frăţească vieţuire şi economie de pereţi. Unele, probabil părăsite în grabă, mai păstrau în uşori cutiuţa cu mezuza (un mic sul din pergament cu versete din Biblie), pentru închinarea credincioşilor mozaici, la intrarea şi ieşirea din case.

Un tabel al uliţelor ce se podeau prin 1833 arăta că „Ulita Târgului de Jos” („Rusască” şi „Trapezănească”) avea pe atunci cei mai mulţi evrei. Din cele 115 dughene, 54 erau evreieşti, aproape 50 la sută faţă de 20–30 la sută pe alte uliţe.
Potrivit unui ghid din anul 1932, strada avea vreo şi patru sinagogi („Sadagurer klaus” la numărul 26, „Naftule Kaufman” la numărul 39, „Tverski” la numărul 11 şi „Daniel” la numărul 8).

Ulita bancherilor din familia Daniel

Între vechile zidiri cu numerele 2–24, până la zidul mănăstiri „Sf. Neculai” pe partea dreaptă (nord) şi 1-51 pe stânga (sud), la intrarea dinspre strada „Sf. Lazăr” – răsbotezată „7 Noiembrie” înaintea demolărilor, se afla grupul de clădiri cu numărul 4, ce purtaseră mai înainte numerele 6 şi 8. Prima, aflată cam în dreptul bisericii „Sf. Lazăr”, aparţinuse luminatului hatman Costache Ghica în salonul căruia s-a jucat cel dintâi spectacol în limba română iniţiat de tânărul cărturar Gheorghe Asachi, în decembrie 1816.

Era o construcţie masivă cu etaj şi camere largi şi înalte, despre care cercetătorul Mihai Romaşcanu scria că fusese „o clădire teatrală, construită de hatmanul Ghica după îndemnul lui Asachi şi mitropolitului Veniamin Costachi” („Zărăfia Michel Daniel”).

Scoasă la vânzare prin anii ‚30 ai veacului Unirii, o cumpărase Michel Daniel, zaraf prin 1816, devenit marele bancher al Moldovei, cu firma „Michel Daniel şi fiii”, prin 1840. Locul era numai potrivit pentru îndeletnicirile sale, fiind aproape de Vamă şi de „Uliţa Trapezănească (azi „Gr. Ghica”) a schimbătorilor de bani, muşteriii săi. Micii zarafi, în anterie şi cu pălării umbroase, cât roata carului, din cauza soarelui sub care vegheau toată ziua măsuţele cu movile de mărunţiş şi sertare pecetluite, se aciuaseră aici fiindcă la câţiva zeci de paşi, lângă biserica „Sf. Lazăr” se afla „Chervăsăria” – Vama Domnească, unde poposeau lungile caravane ce legau Orientul cu nordul Europei. Stăpânii lor, trebuind să plătească taxe pentru mărfuri, aveau de făcut schimburi băneşti, ca şi voiajorii găzduiţi la „Hanul Chervăsăriei” de alături.

Michel Daniel decedând în martie 1847 lăsa averea, de vreo 40.000 galbeni, fiului Israel Chaim Daniel, boierit spătar de caimacanul Vogoride şi care ajungea „ţarul financiar” al Moldovei. Stăpânea vreo 15.000 hectare de pământ pe întinsul Moldovei şi avea relaţii financiare cu bogatul bancher Rothschild din Frankfurt.

În cuprinsul proprietăţii bancare din „Uliţa Târgului de Jos” intrase şi clădirea cu absidă de la numărul 8 ce aparţinuse familiei Kogălniceanu, pe la 1741 stăpânind-o poruşnicul (ofiţerul) Vasile Kogălniceanu. Era împrejmuită cu ziduri, avea intrare din fosta strada a Halei printr-un portal cu două clădiri laterale, care împreună cu cele din curte adăposteau „Hanul Daniel”.

Aici a locuit poetul imnului national al Israelului

După moartea lui Israel (1902), urmaşii săi Albert Daniel şi Arnold Daniel lichidând afacerile, vindeau clădirile lui Titus Patriciu, directorul Liceului privat „Mihail Kogălniceanu” (prin 1925). Astfel, în casa hatmanului Ghica de la numărul 6 se instala liceul, în zidirea cu absidă şi numărul 8 se adăpostea Internatul, iar în clădirea nouă, construită alături, se aşeza Şcoala Comercială. După reforma învăţământului din 1948, clădirile intrau în folosinţa Şcolii sanitare, vechea zidire a hatmanului Ghica slujindu-i de internat. Cam de şcoală era o clădire cu etaj ce avea numărul 13 şi o curte interioară mărginită de alte zidiri, printre care locatarii mergeau la biserica „Sf Lazăr”, aflată în spate şi mai la stânga.
Se demola odată cu strada, în vara anului 1974, când locatarii erau mutaţi la bloc (îşi aminteşte familia Valentin şi Elena Rusanovschi, doamna, fostă elevă a Şcolii sanitare, locuind în internatul din casa hatmanului, de peste drum).

Pe peretele acestei clădiri sau a aceleia de alături – un locatar mai vârstnic îşi aminteşte că văzuse o placă pe care scria că acolo locuise poetul Naftali Herz Imber (1856 – 1909), autorul versurilor Imnului naţional al statului Israel, intitulat „Hatikva” – „Speranţa”. Venind din Galiţia şi stând o vreme la Iaşi, prin anii 1877 – 1878 a compus poezia „Tikvatenu” („Speranţa noastră”) cu nouă strofe. Emigrând în Palestina, prin 1882, versurile sale, cizelate şi puse pe o melodie romantică – după unii tot românească – de Samuil Kogan, originar din Ungheni (Basarabia), au devenit imnul mişcării sioniste, internaţionale, iar din anul 1948, imnul statului Israel, cu unele adaptări. În locul acestor clădiri se afla acum un bloc, pe care s-ar cuveni o placă amintitoare.

Peste drum de palatul „ţarului bancar”, aproape de începutul străzii, spre Sf. Lazăr, a locuit şi reputatul ebraist Moses Duff, mic bancher, cu care se consulta Gala Galaction la traducerea Biblei (1928–1934).

Păstrând tradiţia bancară, prin anii 1932, la numărul 4 funcţiona „Banca judeţului Iaşi”, iar la numărul 34–36 „Banca Leul”.

Bombele ultimului război nimicind unele dintre clădirile străzii dinspre hală, tăpşanul astfel creat şi întins până în strada Anastasie Panu găzduia circuri şi lanţuri (1950).

Venind sistematizarea, bătrâna stradă îngustă a fost în totalitate demolată, lărgită şi radical modernizată, în anii 1977 – 85, fiind înzestrată cu Teatrul „Luceafărul”, doua hoteluri („Orizont” şi „Moldova”), câteva blocuri elegante, refăcându-se din temelii şi „Casa Kogălniceanu”, ca sediu al Uniunii Scriitorilor, prin silinţa scriitorului Mircea Radu Iacoban.

Zidul lui Ruset

Din fosta uliţă a mai rămas neclintit, pe noua stradă „Grigore Ureche”, doar străvechiul zid ce-i mărginea odinioară lărgimea, zid ridicat de domnitorul Antonie Ruset (1675 – 1678) pentru a proteja liniştea mănăstirească a bisericii „Sfântui Neculai” – ctitorită de Ştefan cel Mare pe la 1492. Odată cu zidul, de-a lungul său, în interior, a construit şi un pilc de chilii călugăreşti din piatră, demolate mai târziu pentru a degaja monumentul.

Socotit singurul martor din vremuri străvechi – clădirile din jur fiind refăcute sau consolidate – bunicii îl arătau nepoţilor, zicându-i „zidul aducerilor aminte” fiindcă, în cei peste trei sute de ani de existenţă, a văzut lupte sângeroase, năvale de oşti prădalnice, pojaruri cumplite, molime ucigătoare, decapitări crude şi spânzurări înfricoşătoare, dar şi alaiurile vesele ale domnitorilor ce veneau fericiţi, pe lângă el să-[i ia în primire tronul ţării, uitând că după un timp aveau să plece îngroziţi de spaima mazilirii sau închingaţi în căruţele surghiunului cu întreaga familie alături. Fapt pentru care un profesor propusese instalarea pe el a unei suite de tablouri cu imagini istorice şi plăci evocatoare, ca într- un muzeu al pătimirilor bătrânului Iaşi.

Mai toate fostele zidiri, unele cu temelii din veacuri îndepărtate, având sub pământ beciuri adânci şi suprapuse în care s-au adăpostit uriaşe bogăţii, merită să mai revenim pe străvechea cale a Iaşului medieval. Mai are multe de povestit.

Ion Mitican

Comments

comments

Categoria: iasul istoric

Cuvinte cheie: , , , ,



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*