Afacerea imobiliară de 425.000 de lei a Primăriei, din 1910

Publicat de Curierul de Iasi la data de 05/11/2010

Pe la 1910, sejurul Primăriei în casa lui Costachel Sturza (unde-i acum Poşta), despre care s-a scris într-un număr anterior, se cam termina, căci ultimul proprietar al clădirii cerea eliberarea spaţiului în vederea deschiderii unei bănci.

Spre a curma plimbarea birourilor şi dosarelor edilităţii prin hardughiile târgului, luând exemplul lui Pogor care-i cumpărase Palatul Roznovanu dar a fost nevoit să-l cedeze pentru reşedinţă regală, primarul Nicolae Gane s-a hotărât să-i rostuiască alt sediu. Şi cum s-a ivit la vânzare casa Cantacuzino din strada Vasile Alecsandri – localul Oficiului Stării Civile de astăzi -, Gane a intrat în legătură cu proprietarii, cei doi fraţi Alexandru şi Constantin Cantacuzino-Paşcanu.

Oferta fraţilor Cantacuzino fusese făcută cu mai mulţi ani înainte şi chiar se discutase în Consiliul comunal, prin ianuarie 1904 numindu-se o comisie care să cerceteze imobilul, dar fără consecinţe, fiindcă lipseau banii. Şase ani mai târziu, în şedinţa Consiliului din 16/29 septembrie 1910, Nicolae Gane a prezentat colegilor rezultatul negocierilor sale, susţinând necesitatea achiziţiei casei.

Vânzătorii cereau pentru palatul principal cu 25 de camere şi alte două clădiri anexe, proprietate comună a celor doi fraţi, suma de 150.000 Iei, iar pentru dughenile existente pe atunci în strada Cuza Vodă (unde-i acum bustul lui Dimitrie Cantemir), proprietatea lui Alexandru Cantacuzino, doreau 275.000 lei.

Potrivit evaluărilor, imobilele pentru care urma a se plăti suma de 425.000 lei valorau peste 700.000 lei. Fiindcă Primăria nu avea în buget aşa o sumă, Gane a aplicat metoda folosită de Vasile Pogor la cumpărarea Palatului Roznovanu, sfătuind proprietarii să angajeze câte un împrumut cu sumele respective la Creditul Urban, în contul caselor, pe care urma să-l achite Primăria de-a lungul anilor.

Ca de obicei, au urmat discuţii în contradictoriu, bănuieli, aluzii şi anateme prin gazete, clădirea fiind socotită de unii o ruină „boierească”, pentru repararea căreia trebuiau sumedenie de parale. Fără să ezite, căci nu mai avea mult timp de stat în jilţul de primar, Gane a pornit cumpărarea dând vânt juristului Primăriei să definitiveze tratativele şi să întocmească formele. Astfel s-a încheiat prima vânzare cu actul autentificat din 28 decembrie 1910, pentru clădirea celor 11 dughene.

Urmaşul său, noul primar Dimitrie A. Greceanu, deşi era rival politic, a dus mai departe tranzacţia şi, la 31 ianuarie 1911, a încheiat actul de cumpărare pentru corpul central şi cele două clădiri secundare cu preţul de 150.000 lei, vânzătorii încasând suma cuvenită, drept împrumut, de la banca Creditul Urban.

Semnatari erau Alexandru şi Constantin-Paşcanu, proprietarii, cât şi D. Greceanu din partea Primăriei, care prelua împrumuturile urmând a le plăti din bugetul anilor 1912-1913, 1913-1914 şi următorii.

O parte din costul clădirilor se amortiza din taxele luate negustorimii

Afacerea pusă la cale de Nicolae Gane s-a dovedit profitabilă pentru Primărie, căci o parte din costul clădirilor se amortiza din taxele luate pe încăperile (bolţile) clădirii negustoreşti de la stradă, închiriate diferiţilor negustori ce doreau să fructifice straşnicul vad al zonei centrale.

Odăile clădirii de pe colţul străzii Cuza Vodă şi strada V. Alecsandri au fost închiriate de faimosul locantier Simon Paşcanu (iunie 1911), adesea pomenit în amintirile literare fiindcă acorda găzduire marilor „spadasini” Mihai Codreanu, George Topârceanu, Păstorel Teodoreanu şi nelipsiţilor amatori să participe la vesele dueluri cu catrene şi epigrame. Datorită norocoasei aşezări, cârciumioara avea muşterii berechet printre vizitatorii veniţi la Primărie cu probleme şi care dădeau adălmaşuri când aveau izbândă şi-şi înecau supărarea într-un păhar de vin când îi păştea insuccesul.

Pleaşcă peste acestea şi cinstirile vesele ale alaiurilor de nuntaşi ieşiţi de la ofiţerul Stării Civile. Intrând în local cu mirii şi însoţitorii, de obicei naşul striga: „Casă de piatră şi cinste pentru întreg poporul”, de care beneficia toată asistenţa. Motiv ca „boema” târgului să-şi mute aici staniştea din alte locuri fără dever. Tratând nuntaşii, indiferent de stare, ca pe nişte oaspeţi din lumea inaltă, chelnerii echipaţi pe dată în fracuri şi cu mănuşi albe, ca la palatele regale, îi îmbrăca în costume de epocă, încorona mirii cu coroniţe aurite, ca pe nişte prinţi, îi aşeza in tronurile pregătite în capul mesei şi-i trata domneşte cu şampanie şi tort, în timp ce un fotograf imortaliza momentul şi, `n puţin timp, le înmâna pozele.

O locantă cu rol social

Vrând să afle cum merg treburile cârciumii din colţul străzii Vasile Alecsandri, căci stăpânul se plângea că nu face faţă impozitelor şi chiriei ce creştea întruna, un gazetar curios a cercetat registrele Oficiului Stării Civile şi a vestit cititorii că în anul 1910 se săvârşiseră 546 căsătorii, iar în 1911 vreo 722, majoritatea cu „cinstire” la moş Simon. Folosind statistica, acuzatul a răspuns că „înmulţirea căsniciilor oficiale şi reducerea concubinajului se datora locantei sale, tinerii dorind să petreacă clipele fericite oferite de mica lui prăvălie, imortalizate în fotografii”. Drept consecinţă, cerea micşorarea chiriei de către contabilii Primăriei pentru faptul că locanta sa avea un rol social.

Ce-a urmat? Înmulţirea locantelor de pe strada Vasile Alecsandri şi în preajmă, dar fără succesul aşteptat.

Mutarea completă a Primăriei în noul spaţiu avea să se întâmple, după amenajări şi reparaţii, până la Sfântul Gheorghe din anul 1912, la cererea insistentă a proprietarului clădirii Sturza, stăpânul Băncii Moldova, care dorea să-şi înceapă activitatea.

Sediul cel nou al edilităţii ceruse ample reparaţii, căci foştii stăpânii stătuseră mai mult pe la moşii: Alexandru Cantacuzino, la Salcia – Suceava, iar Constantin Cantacuzino, la Roman şi Dagâţa – unde avea o Fabrică de spirt.

Lipsiţi de dregătorii înalte, după mutarea capitalei la Bucureşti, dânşii, ca şi alţi moşieri ieşeni, erau nevoiţi să se ocupe de proprietăţile rurale, lăsând casele din oraş în pustietate sau închiriindu-le pentru a plăti impozitele împovărătoare.

Asezarea domnitei Ruxandra

Ca şi multe zidiri ale bătrânului Iaşi, şi clădirea fraţilor Cantacuzino din strada Alecsandri păstra din vechime legende şi amintiri duioase. Una, izvorâtă dintr-un hrisov pomenit de profesorul Gheorghe Ungureanu, fostul director al Arhivelor, susţinea că pe locul clădirii cantacuzineşti a fost şi aşezarea domniţei Ruxandra, nefericita fiică a domnitorului Vasile Lupu, ctitorul mănăstirilor Trei Ierarhi şi Golia, cât şi al colegiului şi al tipografiei de la Trei Ierarhi, dânsul aducând de la Istanbul şi moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, plătind Înaltei Porţi o sumă considerabilă, datoriile Patriarhiei.

Domnia cu chiverniseală a părintelui său, de aproape 20 de ani, între 1634 şi 1653, a adus belşug Moldovei, fapt pentru care unii dintre vecini nu pierdeau prilejul de a da câte o raită prin ţară. Aşa avea să se întâmple prin 1650, când ceambururi tătărăşti şi sotnii căzăceşti au ajuns până la Iaşi, trecând capitala prin foc şi sabie. Ca să scape ţara de năvălitorii ce nu se mai dădeau duşi, spune cronicarul, domnitorul a trebuit să le dea roade, animale şi mari peşcheşuri, iar ca să aibă pace şi aliaţi, în viitor, a încuviinţat ca draga lui fiică, Ruxandra, să fie nevasta lui Timuş, fiul hatmanului Bogdan Hmelniţki din ţara cazacilor, care o ceruse în căsătorie.

Nunta s-a petrecut în septembrie 1652, la Iaşi, unde Timuş a venit cu vreo 3.000 de ostaşi şi un car de druşte, Ruxandra plecând apoi cu soţul la Cehrin, reşedinţa căzăcească.

Nu au rămas mult împreună, căci încuscrirea nu era văzută cu ochi buni de alţi vecini, din nord şi din apus, iar Vasile Lupu a fost atacat de rivalul Gheorghe Ştefan, pretendent la domnie, ajutat de trupe străine. Venind în ajutorul socrului, Timuş s-a pierdut în bătălia de la cetatea Sucevei (septembrie 1653), soţia şi fiul domnitorului căzând în mâinile rivalului.

Văduvă, Ruxandra a rămas în ţara căzăcească, părintele fiind alungat de pe tron şi închis la Istanbul. Întorcându-se acasă peste mai mulţi ani, Ruxandra a fost prinsă de un pâlc de vrăjmaşi ce hălăduiau prin ţară, chinuită să dea presupusa avere sau cum spune cronicarul Neculai Costin: „cu multe munci au muncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”, la Cetatea Neamţului, unde probabil se retrăsese de frica năvălitorilor.

De aceea, vechii ieşeni, când treceau pe langă palatul din strada Alecsandri, îşi aminteau înfioraţi cumplita tragedie şi priveau lung străvechile ziduri prefăcute în timp şi moştenite de bogata cimotie a Cantacuzinilor înrudită cu Ruxandra.

Ce s-a mai întâmplat vom afla cu alt prilej, Iaşii având o comoară de legende şi povestiri romantice ce se ascultau cu sufletul la gură de strămoşi la vremea când frigul încleşta apa din cofe, vântul fluiera prin hogeaguri şi sobele duduiau, fugărind vârcolacii.

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*