Adrian Păduraru: “Am nevoie să fiu parte din proiectele Iaşului”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 09/02/2017

Adrian Păduraru este un om fericit. În fiecare zi, viaţa îi face o declaraţie de dragoste. La rândul său, în fiecare zi, Adrian Păduraru dăruieşte celor din jur zâmbetul fermecător, entuziasmul şi bunătatea unei tinereţi care nu-l va părăsi niciodată. Datorită lui, adolescenţii anilor 80 trăiesc azi poveşti de dragoste fără sfârşit. Şi tot din dragoste, de data asta pentru arta scenică, Adrian Păduraru creează proiecte culturale de mare audienţă în rândul publicului, cum este şi recentul concept de workshow teatral numit „Declaraţie de drag”. Un personaj fascinant, complex, energic. Şi cu mare drag de ieşeni şi România.

Paduraru declaratie de dragoste 2

 

 

– Aţi interpretat rolurile principale în „Prea cald pentru luna mai” şi „Declaraţie de dragoste”, două filme care prezintă viaţa de adolescent din anii 70 – 80 într-o cheie ceva mai sumbră faţă de “Liceenii”, unde atmosfera era mult mai spumoasă. În cele două pelicule apăreţi drept un tânăr sobru, interiorizat. Aşa eraţi şi în realitate? V-aţi fi văzut în rolul lui Ştefan din Liceenii?

Da. Așa eram sau asta voiam să arăt. Și regizorii de film au folosit din plin imaginea mea de atunci. În producțiile numite deja, dar și în „Raliul”, „Moartea unui artist”, „Secretul armei… secrete”, „Dreptatea”, „Ochii care nu se văd”. Pe de altă parte, au fost și filme care mi-au dat posibilitatea să joc altfel de roluri, „Chirița în Iași” și „Chirița în provincie”, spre exemplu. Personajul Leonaș era mai complex, mai ludic, amestec de june prim și flăcău deștept, descurcăreț, pus pe farse. Dar în „Liceenii”, apărut un an mai târziu în seria începută cu „Declarație de dragoste” în 1985, eu eram deja Alexandru, la care Ștefan și ceilalți se raportau.

Nu cred că voiam altceva, eram fericit că joc… Cum sunt și acum, de fiecare dată când filmez. Mai ales că, o dată cu trecerea timpului, întâi regizorii străini, apoi și români, m-au distribuit în roluri din ce în ce mai interesante. Ultimii trei ani mi-au adus personaje de compoziție în „Capace”, „Aniversarea”, serialul american „Iron fisting” sau seria HBO „Valea mută”.

 

– Inevitabil, publicul are tendinţa de a vă raporta la performanţa actoricească, dar şi la vârsta din “Declaraţie de dragoste”. Aţi avut vreun moment impresia că acel rol v-a pus o anumită pecete a imaginii publice, în măsură să ducă într-o zonă periferică marile roluri, în special teatrale, pe care le-aţi interpretat ulterior?

 

Sigur că a fost filmul cu cea mai mare popularitate. Abia în cei mai recenți opt-zece ani au fost producții care au concurat sau pentru perioade scurte au depășit această notorietate. Serialul „Clanul Sprânceană”, emisiunea de televiziune „Frați de viță”, realizată împreună cu fratele meu, comediile din primul serial teatral din România, „Mă mut…” și seria „Valea mută”.

Pe de altă parte, nu putem compara numărul de spectatori pentru câteva zeci de reprezentații cu milioanele adunate de un film în 30 de ani de renume și sute de difuzări tv. Cu toate acestea, m-am bucurat de a fi jucat și în spectacole teatrale de mare succes: „Bună seara, domnule Wilde”, spectacolul nostru de licență, cu un număr record de reprezentații pentru „Cassandra”, Studioul de teatru al IATC (cu o sală pulsând odată cu emoția debuturilor, mereu arhiplină pe atunci, astăzi o clădire goală, cu zidurile vibrând de clubbing-ul de subsol, cu încăperi prin care bate vântul stârnit de geamurile sparte cu pixul retrocedărilor hapsân și stupid nenuanțate),

„Adio, studenție”, „Nu sunt Turnul Eiffel” sau recent „Mă mut la tata”, cu vreo 300 de reprezentații. Mai presus de aritmetică, teatrul mi-a dat să joc regi, prinți, aristocrați, flăcăi de la țară, servitori, criminali, Sganarelle, Don Juan și toți la un loc în Peer Gynt.

Paduraru 3

 

– Sunteţi amfitrionul a două manifestări culturale de excepţie ale Iaşului, “Festivalul Internaţional al Educaţiei’ şi „Oamenii Timpului”. Din această perspectivă, cum vedeţi evoluţia culturală a Iaşului din ultima vreme? Avem vizibilitatea necesară, dar şi argumente pentru a nu mai trăi complexul unui oraş ocolit de evenimente importante?

Mai înainte de toate, nu cred că vreun complex face bine cuiva. Nici cel de superioritate, nici cel de inferioritate. La Iași, paradoxal, le avem pe amândouă în același timp…

Evenimentele importante…Nu rătăcesc bezmetice prin lume și potrivnic ne ocolesc. Se concep, se creează și se cresc într-un anumit loc. Primele două faze ne-ar anunța viitori campioni. Iată cele două proiecte menționate. Mai puțin bine stăm la… pueriCultură. Evenimentele se cresc cu atenție, se hrănesc cu resurse materiale și cu entuziasm. Și dacă ne uităm serios la noi înșine constatăm că „mai puțin bine” se citește dramatic altfel.

În 1995, când festivalul de la Sibiu era la începuturi, eu organizam, la Iași, AltFest, prima manifestare de teatru în spații neconvenționale, din România. Trupe din țară, opt sau nouă din străinătate, succes printre specialiști și spectatori. Iertați-mă! Și autoritățile au contribuit. Cu aplauze. Asta doar la prima ediție, contribuție financiară, zero. Pentru că apoi au dat miliarde. Dar nu festivalului. Ci unei echipe de sport care ani de-a rândul a fost campioană europeană. A, nu? Națională. Nici? Am înțeles, nu juca pe puncte, evolua pe voturi. Revenind, unde ar fi putut ajunge acum festivalul de la Iași? La Sibiu.

A propos, Constantin Chiriac, fondatorul Festivalului de la Sibiu, este ieșean. Dispus să ajute evenimentele culturale de acasă. Și nu e singurul.

Cât despre mine, am nevoie să fiu parte în proiectele orașului. Eu sunt un ieșean care locuiește în București. Și am să vă mai spun ceva. Pentru cei care simt la fel. Nu mă interesează cei care vor râde, asta părându-li-se desuet și patetic. Iubesc orașul ăsta, cu toate ale lui! Așa cum iubesc până la lacrimi și printre lacrimi țara aceasta. Cu toate ale ei.

„Oamenii Timpului” este un proiect în care voi încerca să fiu mult mai prezent, cred în forța lui de a crea modele, de a genera schimbarea de atitudine și comportament, individual și civic/comunitar. Sunt convins că autoritățile locale (nu o spun diplomatic și motivațional) vor fi parteneri mult mai puternici începând cu această a patra ediție.

Paduraru 4

– De la „Declaraţie de dragoste”, cea mai romantică ipostază a tânărului Adrian Păduraru, ajungem la „Declaraţie de drag”, cel mai complex proiect al omului de cultură Adrian Păduraru. Un concept de WorkShow unic, cred, în care îmbinați elemente artistice cu cele educative, într-o interactivitate cu spectatori de generații diferite. Ce înseamnă “Declaraţie de drag” pentru Adrian Păduraru, într-o lume aprozaicelor declarații de avere?

 

O satisfacție care atinge uneori euforia. „Declarație de drag…” îi face pe oameni să plece după spectacol optimiști, cu credința că zâmbetul, iubirea și fericirea sunt la îndemâna fiecăruia dintre noi. La toate reprezentațiile de până acum, oriunde am jucat, indiferent de vârstă sau nivel de înțelegere a artei, spectatorii participă cu bucurie și emoție. Și chiar participă, pentru că sunt momente în care cântăm, creăm ritmuri, spunem versuri, împreună. Într-un joc amuzant și profund, show-ul, cu elemente de teatru clasic dar și foarte „la zi” se combină cu workshop-ul, scoțând la lumină și în lumina proiectoarelor și a proiecției un „WorkShow Teatral”. Un concept pe care l-am formulat și pus în scenă pentru prima oară în lume. Pe scurt, sincretic, inspirațional,  edutainment, ecologic cultural, produs în România. Mai pe scurt: din, despre, cu și pentru iubire.

Paduraru gala

– Aveți în spate o foarte bogată activitate teatrală manifestată pe scena Naționalului din Iași, dar și a „filialei” sale din Suceava. În anii 80, mulți ieșeni erau mândri că cel mai frumos actor din România era „de-al lor”. Ați dăruit foarte mult acestui oraș. Îi cunoașteți toate virtuțile și metehnele. Cu ce ar trebui să vă mai surprindă Iașul pentru a vă simți împlinit în raport cu el? Ce așteptări aveți de la Iașiul căruia i-ați dăruit cei mai frumoși ani?

Înainte de a ne surprinde, aș fi bucuros dacă ar răspunde măcar unui sfert din așteptările celor care îi sunt admiratori. Sunt prea multe de spus despre Iașiul care ar putea fi.

Împlinit? E un drum mai lung… Către alt nivel al aspirațiilor, către a fi din nou, deschizător de drumuri. Știu doar unul dintre primii pași: un eveniment cultural foarte bun, cu spectatori veniți de pretutindeni special pentru a-l vedea …în care să fiu și eu.

Paduraru

– Fără îndoială, aveți numeroase amintiri din „perioada ieșeană”. Îmi puteți spune despre un cadru, o imagine, o întâmplare care să vă aducă aminte cu plăcere despre Iași?

Probabil prima amintire artistică/„artistică”:

Teatrul de vară, serbare școlară, debutul meu pe scenă, „Carpații mei cu șei de piatră”, poezie patriotică, emoție, aplauze, bucurie, poate fericire… Mulți dintre părinții și bunicii spectatori nu mai sunt. Teatrul de vară și patriotismul s-au cam dus. A rămas fericirea mea de a urca pe scenă…

 

Un interviu de Gabriel Andronache

 

Carieră prodigioasă

Adrian Păduraru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa profesoarei Sanda Manu, în anul 1984, printre colegii săi de promoţie numărându-se Oana Pellea, Claudiu Istodor, Radu Duda, Carmen Tănase, Marina Procopie. În teatru, a debutat în piesa „Diavolul și bunul Dumnezeu” de J. P. Sartre, regia Silviu Purcărete, la Teatrul Mic din București. Pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, secţia Suceava, debutează cu rolul Domnul Gabor din „Deşteptarea primăverii” de Frank Wedekind. Cariera sa teatrală cuprinde numeroase roluri de excepţie, precum Sganarel, Don Juan – Don Juan de Molière, regia: Irina Popescu Boieru – 1998; Fratele – Roberto Zucco de Bernard Marie Koltes, regia: Alexander Hausvater – 1999; Luigino – Mizerie și noblețe de Eduardo Scarpetta, regia: Irina Popescu Boieru – 2001; Volodea – Circul Matteo de Adrian Lustig, regia: Dan Vasile – 2001; Bogdan – Apus de soare după Barbu Ștefănescu Delavrancea, regia: Eugen Todoran – 2004; Peer Gynt – Peer Gynt de Henrik Ibsen, regia: Cristian Ioan – 2005.

În afara celebrului rol interpretat în “Declaraţie de dragoste”, Adrian Păduraru a jucat în Misterele Bucureştilor, Prea cald pentru luna mai, Cucoana Chirița, regia Mircea Drăgan – 1986; Extemporal la dirigenție, regia Nicolae Corjos – 1987; Chirița în Iași, regia Mircea Drăgan – 1988; Secretul armei… secrete, regia Alexandru Tatos – 1988; Momentul adevarului, regia Andrei Blaier – 1989; Moartea unui artist, regia Horea Popescu – 1989; Jusqu’a la morte, regia Lionel Epp (producție Atlantis Film, Alisee Film, Paris – M6) – 1998; Journal intime, regia Christian Francois, (producție Atlantis Film, Alisee Film, Paris – M6) – 2000; Vertiges – 2000, A (producție Atlantis Film, Alisee Film, Paris – M6) – 2002, Voinţă de femeie – 2009, Cendres et sang – 2009 Bună! Ce faci? – 2011, Iubire elenă – 2012, Iron Fisting – 2016, Valea Mută – 2016.

Fratii Paduraru

De asemenea, Adrian Păduraru a realizat împreună cu fratele său, Cătălin, o foarte urmărită emisiune de televiziune, „Fraţi de viţă”.

 

Declaraţie de drag

Noul proiect al lui Adrian Păduraru, WorkShow – ul Declaraţie de drag, este un scenariu de poezie românească clasică și contemporană, cu o structură dinamică, adaugând consecutiv sau simultan muzică și jocuri de dezvoltare personală, folosind ca fundal sau punct de plecare al unor momente, reproduceri de artă plastică, supradimensionate, alternând ansamblul cu detaliul semnificativ, într-o metaforă a iubirii. Spectacolul este unul artistic subscris conceptelor de edutainment și ecologie culturală, care prilejuiește întâlnirea unor artiști din domenii artistice diferite și din generații diferite. Utilizează mijloace de expresie artistică originale și complexe. Interactivitatea rezultă din înglobarea în spectacolul propriu zis a elementelor de atelier de dezvoltare personală. Promovează artiști tineri. Poate deveni bază de cercetare pentru dezvoltarea ulterioară a altor mijloace de expresie artistică și forme de spectacol (concepte de spectacol).

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*