[75 de ani] August 1944 – Iaşul la răscruce de istorie

Publicat de Curierul de Iasi la data de 22/08/2019

Pe 20 august 1944, Iaşul simţea din plin cumplitul iad al războiului. Cu puţin timp înaintea răsăritului, mii de tunuri sovietice s-au dezlănţuit spre vestul şi nordul oraşului. După o oră şi jumătate, infanteriştii Armatei a 52-a sovietice au trecut la atac. Linia de apărare româno-germană, care rezistase cu înverşunare timp de 6 luni, a fost spulberată în doar câteva ore. Urmau lupte crâncene pe străzile oraşului şi, până pe 22 august, Iaşul era ocupat complet de sovietici.

1944 – frontul ajunge în Moldova

Situaţia frontului german şi al aliatului său român nu mai era încurajatoare de la începutul anului 1943. Sub presiunea uriaşă a trupelor sovietice, cu resurse din ce în ce mai puţine, germanii se aflau într-o continuă retragere. La începutul anului 1944, frontul ajunge la graniţele României, Basarabia şi Moldova devenind teatru de război. Îngrijorarea creştea în Iaşi de la zi la zi, oraşul fiind plin de refugiaţi din Bucovina, Basarabia sau Nordul Moldovei. Din martie, războiul ajunge la porţile oraşului, ofensiva sovietică trece Prutul şi se întinde spre Vest atingând Carpaţii. Până la începutul lunii aprilie linia luptelor ajunsese la Târgu Neamţ – Paşcani – Tg Frumos – Nord Iaşi – Stânca Roznovanu şi se prelungea în Basarabia într-un arc ce atingea Marea Neagră. Iaşul devenise redută a rezistenţei.

Refugiul

La 22 martie se publica comunicatul Apărării Pasive, prin care îndemna populaţia să ceară de la autorităţi buletine de evacuare. Ordinul suna categoric: toate instituţiile, autorităţile şi întreprinderile se evacuau imediat cu tot personalul şi întreaga zestre, în localităţile indicate din Banat, Oltenia şi Muntenia. Fabricile îşi demontau utilajele şi le încărcau în lungi convoaie de tren, spitalele civile îşi strângeau instrumentarul, iar şcolile încheiau anul mai devreme şi îşi trimiteau elevii acasă. Populaţia Iaşului era în continuă agitaţie, împachetând cât mai mult din agoniseala anilor, pregătiţi să îşi lase casele pentru lungul drum al refugiului. Oraşul, părăsit de o parte din locuitori, era plin de trupe militare, tunuri şi tancuri. Instituţiile de învăţământ devin peste noapte cazărmi şi tot felul de comandamente şi puncte de transmisiuni sunt cazate în clădirile mai trainice din centrul oraşului. Statuia lui Cuza Vodă din Piaţa Unirii este învelită în saci de nisip, pentru a o proteja de bombardamentele tot mai dese, iar monumentele închinate lui Kogălniceanu şi Eminescu, aflate în faţa Universităţii sunt demontate şi mutate în Sala Paşilor Pierduţi.

Sovieticii, opriţi la Tg Frumos

În plină operaţie de evacuare, lupte grele se dădeau la Nord de Iaşi. Bubuitul tunurilor, suflul exploziilor şi raidurile aeriene însoţeau zilele ieşenilor. Trupele sovietice fuseseră oprite la începutul lunii aprilie, însă comandamentul rus dorea să rupă definitiv frontul românesc. În aprilie şi mai au loc două ofensive puternice în zona Târgu Frumos, scopul fiind înconjurarea Iaşului. Trupele române şi germane, sprijinite de divizii blindate cu mare experienţă reuşesc să oprească ambele tentative, producând o înfrângere usturătoare sovieticilor. În această bătălie, rămasă în analele tacticii militare, îşi face apariţia pentru prima dată pe câmpul de luptă noul tanc greu al URSS, puternicul IS2, numit după Iosif Stalin. După pierderile grele suferite, comandamentul sovietic renunţă la încercarea de spargere a frontului românesc în următoarele luni.

Pregătiri de bătălie

Situaţia avea să se schimbe radical la începutul lunii august când se pregăteşte o nouă ofensivă de amploare. Cu forţele a două armate în prima linie, a 52-a şi a 27-a, sprijinite de Armata a 6-a Tancuri, comandamentul sovietic doreşte spargerea liniilor defensive şi avansarea pe direcţia Huşi pentru a înconjura trupele aflate în Basarabia. Pe de altă parte, la est de Prut, un atac al Frontului 3 Ucrainean urma să izoleze complet apărătorii români şi germani. Pentru ofensivă, sovieticii aveau pregătiţi peste 1,1 milioane de soldaţi, 16000 de tunuri şi aruncătoare, 1700 de tancuri şi peste 2000 de avioane.

De partea cealaltă a frontului, forţele apărării româno-germane erau mai subţiate decât în primăvară. Dorind să oprească avansarea rusă din nordul Ucrainei, germanii au luat de pe frontul din Moldova o parte a diviziilor, inclusiv celebra divizie de blindate Großdeutschland. Pe 25 iulie este schimbată şi comanda Grupului de Armate Ucraina Sud, generalul Ferdinand Schörner, cel care coordonase apărarea din primăvară fiind înlocuit cu proaspătul avansat, generalul Johannes Friessner.

Ziua cea mai neagră

20 august 1944 se anunţa o zi călduroasă de vară. Avea să devină o zi neagră pentru armata română. Cu puţin timp înaintea răsăritului, mii de tunuri sovietice s-au dezlănţuit spre vestul şi nordul oraşului. După o oră şi jumătate, infanteriştii Armatei a 52-a sovietice au trecut la atac. Linia de apărare româno-germană, care rezistase cu înverşunare timp de 6 luni, a fost spulberată în doar câteva ore. Atacul principal a avut loc pe zona apărată de trupele româneşti de la vest de Iaşi, spre Leţcani. Cu o superioritate covârşitoare, sovieticii rup liniile defensive, rezistenţa românească fiind nimicită foarte repede. La nord de Iaşi, Diviziile 7 Infanterie şi 5 Cavalerie se retrag în dezordine. În plin haos, apărătorii sunt dezorientaţi şi nu găsesc puterea de a face faţă tăvălugului sovietic.

La vremea amiezii, trupele sovietice intrau în Iaşi prin Păcurari şi Copou. Erau urmate de tancurile Armatei a 6-a şi de tunurile de câmp ale diviziilor de infanterie. Iaşul trăia groaza luptelor de stradă şi a bătăliilor pentru fiecare clădire. La Universitate, comandamentul german era înconjurat, iar trupele ruseşti au ajuns în Piaţa Unirii şi spre Palat.

Un contraatac german al unei unităţi de rezervă a reuşit spre seară să oprească înaintarea în oraş şi chiar a recucerit Copoul. Pentru puţin timp, însă. A doua zi dimineaţă, valul ofensivei sovietice avea să definitiveze ocuparea Iaşului. Trupele germane au încercat să reziste în zona Nicolina, la sud de Bahlui, iar o unitate condusă de fostul comandant german al Iaşului, generalul Karl Stingl, a reuşit să păstreze dealul Cetăţuia până la finalul zilei de 22 august.

Apărătorii – trupele române şi germane se retrăgeau în dezordine spre sud, încercând, fără succes, să ocupe şi să reziste pe linia defensivă Traian, stabilită pe linia Voineşti – Ciurea – Păun.

Oraşul distrus

În urma tăvălugului războiului rămânea un Iaşi distrus, plin de ruine şi cadavre. În zona Păcurari, casele fuseseră nimicite complet de bombardamente, iar falnicele clădiri ale Iaşului, Universitatea, BCU, Jockey Club, Muzeul Unirii rămăseseră doar ziduri înnegrite şi găurite de gloanţe. Piaţa Unirii, străzile Lăpuşneanu şi Cuza Vodă erau de nerecunoscut. Pe străzi, prin dărâmături, tranşee şi grădini zăceau cadavrele soldaţilor ucişi, fiind la cheremul cruzilor jefuitori ce sfidau orice omenie. Folosind presa vremii, Ion Mitican face un bilanţ al situaţiei: „Din cele vreo 13.990 de clădiri existente la începutul războiului (în 1941), pentru 111.669 de locuitori, oraşul pierduse vreo 5.000, majoritatea din zona centrală din Păcurari, Sărărie şi Copou unde au fost luptele şi bombardamentele (1862 complet distruse – între care şi Piaţa Unirii, 589 grav avariate, iar restul parţial lovite).

În primăvara anului 1945, se numărau numai vreo 9.000 de case oarecum folosibile pentru cei vreo 50-60.000 de locuitori rămaşi şi înscrişi la cartelele de alimente. Dar şi dintre acestea multe aveau tâmplăria smulsă şi geamurile sparte din cauza exploziilor”.

 

Otilia Cazimir se întorcea din refugiul bănăţean în luna noiembrie şi avea să scrie îngrozită:
„Am ajuns la Iaşi seara, după ce se întunecase, şi am coborât cu inima strânsă în gara improvizată din capătul Păcurarilor, unde mă aştepta o maşină. M-am aşezat în faţă, să văd, după o dureroasă despărţire, oraşul copilăriei, al tinereţii şi al amintirilor mele. Dar nu se vedea nimic. Strada Păcurarilor nu era decât un lung şir de ruine, profilate pe cerul nopţii de noiembrie. Ici şi colo, prin câte un fund de curte, pâlpâia o lumină săracă, — lampă chioară sau căpeţel de lumânare. De la un capăt la celălalt al străzii, nici un om, nici un vehicul, beznă. Iaşul semăna cu un oraş dezgropat, care-şi încheiase viaţa de milenii. Părea că mă întreabă: Cine eşti şi ce cauţi pe-aici? Prin grădinile Copoului şi Păcurarilor, la Leţcani. şi la Breazu, se înălţau pâlcuri de cruci, unele umbrite de-o cască, veghind proaspetele cimitire cu gropi comune şi movile de trupuri“

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*