[100 de ani] Rezistenţa de la Mărăşeşti

Publicat de Curierul de Iasi la data de 03/08/2017

Pe 24 iulie/6 august 1917 începea bătălia de la Mărăşeşti, decisivă pentru armata şi chiar existenţa statului român. Cu o concentrare impresionantă de forţe, germanii doreau spargerea decisivă a frontului şi scoaterea României din război. Rezistenţa îndârjită a românilor, pe parcursul a trei săptămâni de lupte sângeroase a surprins pe germani, dar şi pe aliaţi. Când ofensiva germană a fost oprită (21 august/ 3 septembrie), deviza „Pe aici nu se trece” îşi câştigase un loc de onoare în istoria eroismului românesc

În vara năprasnică a anului 1917 se juca soarta României. O ştiau deopotrivă comandanţii militari, conducerea ţării şi soldaţii ascunşi în tranşee. Rusia revoluţionară dorea să dovedească determinarea de a câştiga războiul, iar românii sperau să recâştige teritoriul pierdut în 1916. Planurile de ofensivă erau generoase. Odată cu atacul trupelor ruseşti în Galiţia, la nord de Bucovina, românii urmau să treacă la atac pe frontul din sudul Moldovei, cu sprijinul unor unităţi ruseşti. Pe front însă, se pregătea dezastrul. Aliaţii noştri au transformat ofensiva de la Nord într-o retragere dezordonată, cu o pierdere semnificativă de teritoriu, aducând pericolul invaziei României prin Bucovina.

 

Din ofensivă, în apărare

Românii, în schimb, cu sprijinul regimentelor ruseşti au repurtat o frumoasă victorie în ofensiva de la Mărăşti în luna iulie, dar au renunţat la ofensiva principală, pe direcţia Nămoloasa. Pericolul de la Nord era prea mare pentru a concetra forţele în ofensivă. Mai mult, o parte din armata rusă de pe frontul din Moldova urma să plece pentru a întări linia din Galiţia.

Pe de cealaltă parte, germanii înaintau dezlănţuiţi şi, pe 3 august, intrau în Cernăuţi. Era acum rândul ofensivei de la Sud, ofensivă menită să sfărâme apărarea românească, să ocupe rapid Moldova, să scoată România din război şi să ameninţe sudul Ucrainei. Încrederea în reuşita acţiunii era aşa de mare încât, la plecarea sa pe front din Gara de Nord, feldmareşalul Auguste von Mackensen, comandantul suprem al armatelor inamice, şi-a luat rămas-bun de la cei prezenţi spunând: „La revedere, peste două săptămâni, la Iaşi!”. Se pregătiseră două direcţii de atac, cea principală spre Mărăşeşti şi cealaltă, la Oituz.

Rezistenţă înverşunată

După o pregătire puternică de artilerie, atacul german începe la ora 7.30 în dimineaţa zilei de 24 iulie/6 august pe sectorul apărat de unităţi ruseşti şi unde se realizează o spărtură în apărare. Era începutul bătăliei de la Mărăşeşti, desfăşurată pe o lungime a frontului de aproximativ 35 de kilometri şi care va dura aproape o lună. Vestea iniţială a atacului german a adus îngrijorare la Iaşi, încrederea în rezistenţa soldaţilor fiind destul de mică. Mare parte din protipendadă îşi pregătea bagajele pentru a trece Prutul, nesiguri că se va respinge puhoiul german care sfărâmase armata în 1916.

Unităţile româneşti, deşi depăşite numeric, au rezistat cu îndârjire. În cumplitele zile de lupte, au respins zeci de atacuri, au cedat teren pentru a-l ocupa înapoi în contraatacuri hotărâte. Soldaţii din tranşee au reuşit, spre surprinderea comandanţilor germani şi spre entuziasmul românilor să oprească valurile succesive ale atacurilor.

 

Schimbare de comandanţi

Pe front, printre luptători, era hotărâre, în conducerea armatei era neînţelegere. Generalul Cristescu comanda Armata I română, cea care suporta cele mai înverşunate atacuri, dar se afla sub coordonarea generalului Ragoza ce dirija unităţile ruseşti. Neînţelegerile dintre cei doi, retragerea câteodată nejustificată a trupelor ruse păstrau o atmosferă conflictuală. Atunci când Ragoza, în urma unor victorii germane a decis stabilirea unui front la nord de Mărăşeşti, opoziţia românească a fost decisivă. Marele Cartier General hotărăşte ca Armata I să fie condusă de generalul Eremia Grigorescu şi să nu mai fie în subordinea comandamentului rusesc.

 

Victorie

Pe 6/19 august are loc atacul general al trupelor inamice, care poate fi considerat apogeul bătăliei de la Mărăşeşti. Grupul de atac german, comandat de generalul von Morgen, compus din 5 divizii de infanterie, a lovit în segmentul de front cuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat de diviziile române. Cea mai intensă confruntare a fost în zona pădurii Răzoare, unde s-au dus lupte grele pentru cota 100, care domina zona şi asigura stăpânirea ultimei terase spre Siret. Românii au rezistat şi de această dată oprind atacul prin gesturi de eroism extraordinar. Într-un ordin de zi al generalului Eremia Grigorescu se arată că „Mărăşeştii au fost mormântul iluziilor germane”. Generalul german von Morgen scria, la rândul său: „Rezistenţa duşmanului, îndeosebi a românilor, a fost neobişnuit de dârză şi s-a manifestat prin 61 de contraatacuri în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta. Acestea au pricinuit pierderi considerabile”. Ofensiva germană a fost încheiată definitiv pe 21 august/ 3 septembrie 1917, România continua să trăiască şi să ţină piept duşmanului. Câmpul de luptă era însă însângerat de zeci de mii de victime. Armata română a pierdut aproximativ 27 000 de oameni, iar trupele ruse numărau 25 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi. De cealaltă parte, Armata IX germană, principala grupare de forţe a inamicului, a avut 60 000 – 65 000 de oameni scoşi din luptă.

 

Mihail Sadoveanu – Mărăşeşti (Povestiri din război)

Ochii cuprind toată priveliştea, de la podul de la Cozmeşti pe o linie de copaci care fug în lungul unei şosele, de dincolo de tîrguşorul Mărăşeşti, spre dealurile de la Panciu. Pe-acolo pretutindeni sînt îngropaţi în pămînt luptătorii. Tunuri bat din apropierea mea şi din fundul zării.

Aici, în decorul acesta uriaş care mi-a încîntat odinioară ochii, s-a desfăşurat un episod al marei tragedii ce sîngerează lumea. Între 23 iulie şi 7 august, cătră Cozmeşti, Mărăşeşti şi Panciu, s-a dat o bătălie crîncenă, pas cu pas, ceas cu ceas, zi şi noapte, fără oprire. A fost una din cele mai teribile bătălii ale războiului neamurilor.

(…)

Se pare că în decada a treia a lunii iulie, domnul general feld-mareşal von Mackensen s-a hotărît să dea o lovitură disperată la Siret, spre a străpunge frontul nostru la Cozmeşti, cu obiectiv Adjudul.

Planul era fără îndoială frumos. Executarea lui fericită ar fi însemnat izolarea liniei Trotuşului şi deschiderea drumului spre Basarabia. Scrisori găsite la prizonieri germani dovedesc cîtă nădejde, în ceea ce priveşte sfârşitul războiului, se punea pe această „nouă lovitură măiastră” a feld-mareşalului. — „Moldova”, „Iaşii”, erau cuvinte care sunaseră la urechile ofiţerilor şi soldaţilor germani. în oboseala acestui război care nu se mai sfîrşeşte, erau ca un miraj în pustiuri. Erau o etapă, o apropiere de ţel şi de sfîrşit.

 

Bătălia s-a dezvoltat încet-încet pe un front de 60 de kilometri, de la Siret până la Panciu. Nemţii dădeau pretutindeni lovituri de berbece. Din cele dintăi zile însă se desemnă o primă intenţiune: străpungere în direcţia podului de la Cozmeşti.

Mase mari de trupe erau concentrate pentru executarea unei asemenea operaţii — care fără îndoială trebuia să fie fulgerătoare. De obicei repeziciunea asigură succesul. Aceasta am văzut-o şi noi, au văzut-o mai ales duşmanii noştri, în bătălia de la Mărăşti. Douăsprezece divizii au fost aduse pentru această lovitură. O artilerie care şi-a făcut probele pe toate cîmpurile Europei, deslănţuia vijelii nebune de foc şi schijă. În rândurile infanteriei noastre căzură proiectilele chimice şi se tîrîră la faţa pămîntului şi prin tranşee nourii de gaze asfixiante şi lacrimogene.

Cu o furie care creştea din oră în oră, bătălia luă o dezvoltare uriaşă.

Germanii trimiteau valuri după valuri, — mase mari de asalt. Artileria lor deslănţuia un tir aşa de cumplit, încât în unele locuri nu se afla palmă de pămînt neîntoarsă şi nerăscolită de obuze.

Urmau pauze mici, răgazuri în care duşmanul obosit căuta să se reculeagă şi vâra în foc trupe proaspete. Şi bătălia iar se aprindea, nemilostivă şi crîncenă.

Ziua şi noaptea trupele noastre, cu mult inferioare în număr, au ţinut piept acestor rostogoliri repetate de foc, schijă, gaze şi oameni care urlau venind la măcel ziua şi noaptea, zile şi nopţi care păreau că nu se mai sfîrşesc, — şi care se legau una cu alta într-un fel de atmosferă fumurie, — Într-o umbră tragică de infern. De pe dealuri de deasupra Siretului se vedea cîmpul de bătălie în fum, ceaţă şi nouri negri. Tunurile zguduiau pămîntul. Mitralierele, puştile, granatele, răcnetele omeneşti se amestecau, — Într-o huruire fantastică, într-o vedenie de apocalips.

Astfel zile şi nopţi nesfîrşite au luptat trupele noastre, cătră satul Străjescu, Moara Roşie, Moara Albă, Mărăşeşti. După două zile şi două nopţi, divizii germane au fost scoase din foc şi înlocuite cu altele, odihnite. Liniile noastre au simţit aceasta după vigoarea atacurilor noi. Ofiţerii şi soldaţii au încruntat din sprîncene ş-au adus între ei lăzi noi de granate.

În toată această bătălie, artileria noastră, aşezată foarte bine pe stînga Şiretului, a bătut coloanele inamice în flanc, pricinuindu-le pierderi înspăimîntătoare. Batalioane întregi au fost amestecate cu pămîntul. Altele treceau, — şi altele, neistovite. Mai ales în timpul nopţilor, atacurile se dădeau fără întrerupere. Cerul atuncea se umplea de rachete ca de mii de lampioane veneţiene. Cu pâlpâiri scurte luminau tragedia şi frămîntarea din umbră, în timp ce pretutindeni trăgeau linii de foc exploziile tirurilor de baraj. Pocniturile şi clipirile de mitralieră, — păreau un joc vesel în această monstruoasă simfonie.

Timp de aproape două săptămîni, cît a ţinut bătălia, soldaţii noştri au fost neadormiţi şi neobosiţi. Au respins atacuri, au contraatacat, s-au bătut cu o energie înfricoşată. Această energie fără seamăn, poate fără precedent în analele războiului de faţă, este cel mai mare titlu de glorie al oştirii noastre.

În unele locuri împinşi îndărăt, covârşiţi în alte părţi, soldaţii şi ofiţerii nu şi-au pierdut niciodată cumpătul. Pas cu pas retrăgîndu-se, au luptat. S-au oprit, au contraatacat iar. Sufletul lor credincios pământului străbun şi violenţa amărăciunii lor au izbucnit într-o putere aşa de năpraznică, încît inamicul la urmă, cu tot numărul, a trebuit să se oprească sleit.

Se ştie că răniţii veneau foarte grăbiţi la posturile de prim-ajutor, — li se făceau pansamentele şi se întorceau îndată la loc, îmbucând din mers o bucată de pâne. „N-aveam vreme de stat; n-avem vreme !” Numai pe cei cu mai multe răni şi cu lovituri grave îi puteau opri medicii.

Nici gazurile, nici exploziile înfricoşatului bombardament n-au zguduit moralul năcăjitului ţăran. Cădeau mulţi; cei rămaşi, cu buzele strânse şi cu ochii crunţi, îşi înzeceau parcă puterile. Granata şi baioneta lor loveau fără cruţare.

Unde părţi din trupele noastre au fost copleşite de număr, a rămas locul însemnat cu mormane de cadavre.

Căpitanul G. din regimentul 8 de infanterie e vestit că trebuie să se tragă îndărăt, deoarece e ameninţat spatele batalionului pe care-l comanda.

— Consemnul meu e să lupt pe această poziţie pînă la ultimul om, răspunde el simplu. Nu mă retrag fără ordin scris ! — Şi se întoarce cu glas mişcat cătră trupă :

— Băieţi ! fraţilor ! murim aici pînă la unul pentru ţara noastră !

Înconjuraţi, băieţii căpitanului G. s-au bătut cumplit. Au căzut unul câte unul; a căzut şi căpitanul; au căzut toţi. În locul acela fioros a rămas în câmpie un morman de leşuri. Spectacolul a înfricoşat liniile duşmane.

Maiorul Ionescu Atanase, care comanda un batalion din regimentul 32, îşi aştepta rândul să intre în foc, într-un loc unde izbirea de valuri necontenite ale duşmanului era mai aprigă.

— Haidem, domnule maior ! îndemnau soldaţii.

— Staţi, băieţi; aşteptaţi să vie vremea. Aşteptând să vie vremea, în arşiţa nemilostivă a soarelui, în pulberea şi fumul înecăcios care-i înconjura, soldaţii se făcură sprinteni. Lepădară bocanci şi haine, zvîrliră coifurile; păstrară pe ei numai armătura şi muniţia.

— Hai, domnule maior, că nu mai putem ! Ş-atunci şi domnul maior a simţit că nu-şi mai poate ţinea răbdarea. Ş-au pornit; au izbit năprasnic în puhoiul duşman. Trebuiau să-i oprească înaintarea cu orice preţ. Soldaţi, ofiţeri, comandant, ca-n timpurile eroismului de odinioară, au scris cerc pe pămînt în jurul lor, rostind o frază sacramentală : „Aici voi muri !” — Şi au murit acolo cu toţii pînă la unul, fără să dea un pas înapoi.

Aceste sînt pilde puţine numai din măreaţa epopee pe care a trăit-o armata romînească în cruntele zile şi nopţi de la Cozmeşti şi Mărăşeşti.

Îndîrjirea şi energia înfricoşată au cîştigat în sfîrşit marea bătălie.

După două săptămîni, inamicul s-a oprit. Şi-a lăsat braţele în jos şi bărbia în piept cu descurajare. Gâfîind, s-a tras ca o fiară în cotlon, ca să-şi lingă rănile. Mareşalul von Mackensen a privit cu îndoială şi cu tristeţă harta şi a închis ochii gândindu-se la hecatombele pe care le-a înălţat la Siret. Zece până la douăsprezece divizii germane s-au topit în această bătălie…

…Când se vor scrie paginile epice ale acestui război al liberării şi al muceniciei neamului nostru, — generaţiile viitoare se vor cutremura.

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*