[100 de ani] Ecaterina Teodoroiu – „simplitatea eroismului adevărat”

Publicat de Curierul de Iasi la data de 24/08/2017

În seara zilei de 22 august 1917, în timpul cruntei bătălii pentru localitatea Muncelul, cade răpusă de gloanţe inamice Ecaterina Teodoroiu, cea mai importantă eroină a României din Primul Război Mondial. Numele său intră imediat în legendă, şi, în ciuda unor inevitabile romanţări, eroismul său se dovedeşte demn de respectat şi astăzi, la un secol de la moartea pe câmpul de luptă.

 

Ecaterina Teodoroiu în uniformă militară. Fotografie realizată la Iaşi în ianuarie 1917

În galeria eroilor Primului Război Mondial un loc aparte îl ocupă sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu. Povestea vieţii ei, deseori mitizată şi romanţată, a reuşit să se impună încă din timpul războiului, oferindu-i celebritate. Dârzenia şi curajul de care a dat dovadă a impresionat contemporanii, de la comandanţii militari şi Familia Regală, care au cunoscut-o personal, până la marele public.

Ecaterina Teodoroiu, pe numele de naştere – Cătălina Toderiu, s-a născut la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni, judeţul Gorj, într-o familie modestă de ţărani. Sârguincioasă la şcoală, doreşte să devină învăţătoare şi, cu prilejul studiilor este atrasă de organizaţiile de cercetaşi, implicate în activităţi caritabile şi patriotice.

Ecaterina şi-a început activitatea de susţinere a efortului de război ca infirmieră la spitalul din Tg. Jiu. Ea făcea parte din cohorta de cercetaşi Domnul Tudor, condusă de Liviu Teiuşanu.

La 14/27 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii din ţară au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei. Printre ei s-a aflat şi tânăra Ecaterina. A fost atrasă ca un magnet de linia frontului şi a hotărât să însoțească ambulanțele în defileul Jiului, unde luptele se desfășurau cu înverșunare.

În momentul în care a aflat că fratele său, Ion, a murit pe front, Cătălina a decis să se înroleze ca voluntară în armată. Mersese la Regimentul 18 Gorj, unde un alt frate, Nicolae, îndeplinea funcția de sergent – instructor la o subunitate de mitraliere. La 1/14 noiembrie 1916 fratele Ecaterinei, Nicolae piere în luptele de la Porceni, ceea ce o determină să ia hotărârea de a rămâne în prima linie pentru a-şi răzbuna familia.

 

Evadare din prizonierat

În scurt timp de la intrarea în luptă, unitatea din care făcea parte este surprinsă de inamic şi Ecaterina cade prizonier. Cu o stăpânire de sine extraordinară, în aceiaşi zi, ea reuşeşte să evadeze şi să se întoarcă în liniile româneşti. Într-o scriere atribuită Ecaterinei Teodoroiu şi publicată după război, episodul este descris astfel: „Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă… unde?, nu ştiu. În cale, mi-aduc aminte că am încă revolverul; două gloanţe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma şi fug pe poteci dosnice înspre ai noştri. Sunt văzută însă la un luminiş şi-o ploaie de gloanţe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic; libertatea îmi dă aripi. Fug înainte şi la două noaptea sunt între ai mei, cărora le descriu poziţia inamică”. Rana de la picior nu o îndepărtează de linia frontului, însă peste câteva zile, explozia unui obuz o răneşte grav – fractură de tibie şi coapsă.

 

La Iaşi

Ecaterina Teodoriu este trimisă la spitalul din Craiova, dar în urma retragerilor succesive din toamna 1916, este transferată la Bucureşti şi apoi la Iaşi. Aici va fi tratată în Spitalul militar al Crucii Roşii ce avea sediul în Liceul Naţional.

După ieşirea din covalescenţă, la 23 ianuarie 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 43/59 Infanterie, în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, comandată de sublocotenentul Mănoiu, pe care îl cunoscuse în spitalul de la Iaşi. Regimentul era cantonat în localitatea Dumitreştii-Gălăţii, acum parte a comunei Schitu-Duca, Iaşi. În primă instanţă, fiind femeie, comandaţii militari nu au acceptat-o pe Teodoroiu printre soldaţi. A reuşit însă să fie tolerată pentru contribuţia sa la îngrijirea bolnavilor, mai ales în condiţiile în care izbucnise cumplita epidemie de tifos exantematic.

Se va impune ca membru de bază al unităţii sale după ce vine la Iaşi în audienţă la Regina Maria cu speranţa de a îmbunătăţi condiţiile camarazilor săi. Regina nu numai că o primeşte şi o ajută cu provizii, dar şi o sprijină pentru recunoaşterea meritelor ei. În martie 1917, prin decret regal, Ecaterina Teodoroiu este decorată cu „Virtutea militară”, clasa a II-a, pentru faptele de arme din 1916 şi îi confirmă renumele de „eroina de la Jiu”. Mai mult, primeşte gradul de sublocotenent onorific fiindcă în statutele armatei nu putea fi încadrată oficial o femeie în trupele combatante. Tocmai de aceea, solda sa de 400 de lei, era plătită direct de Casa Palatului. Generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a informa Brigada 21 Infanterie şi Regimentul 43/59 Infanterie:„Veţi binevoi a cunoaşte că domnişoara cercetaşă Teodoroiu Ecaterina e autorizată a-şi continua serviciul ce îl îndeplineşte la Compania a 7-a, comandată de sublocotenentul Gh. Mănoiu. Va fi considerată şi tratată cu cea mai mare îngrijire astfel cum merită un suflet nobil, cinstit, demn şi plin de sentimentul de sacrificiu al domniei sale. Va lua masa gratuit la popota ofiţerilor, unde i se va da cinstea cuvenită”.

 

Din nou pe front

Moartea Ecaterinei Teodoroiu. Ilustraţie apărută în presa franceză.

Ecaterina Teodoroiu participă în primăvara anului 1917, în perioada de refacere, la toate pregătirile şi antrenamentele militare alături de soldaţii săi, remarcându-se ca o luptătoare foarte bună. În august 1917, Regimentul său este mobilizat în rezervă pe frontul angajat de Armata I în marea bătălie de la Mărăşeşti. Pe 20 august, unitatea intră în prima linie pe poziţiile defensive de pe dealul Secului, în apropiere de localitatea Muncelul. Generalul Broşteanu i-a propus sublocotenentului Teodoroiu să intre în serviciul Crucii Roşii pentru a rămâne în spatele frontului, dar a fost refuzat. Generalul avea să noteze mai târziu că Ecaterina i-a cerut permisiunea să participe doar la câteva atacuri pentru ca, abia apoi, să accepte propunerea de infirmieră.

 

„Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”

După numai două zile de la intrarea în luptă, pe 22 august, comandantul diviziei va nota în jurnalul de operaţii: „La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii”.

A doua zi a fost citată pe Ordinul de zi a Regimentului 43/59 Infanterie Lupeni: „În timpul ciocnirilor de eri noapte, Dealul Secuiului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă, de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, din compania 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea, pe cari unii au numit-o pe drept cuvânt „Eroina Jiului” şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragoste de-a apăra pământul țarei noastre, cotropită de duşmani.

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai țarei sale, pe cari i-a întrecut prin puterea, cu care îşi înfrângea slăbiciunea femeiască, ştiind să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş, îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de-a se face folositor cu orice preţ.

(…) A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii.

Aceea care în vitejia-i comunicativa a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: „Înainte băeţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”- are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi.

 

Mormântul eroinei de la Fiţioneşti, în apropiere de locul unde a căzut la datorie. În 1921, rămăşiţele pământeşti au fost reînhumate la Târgu Jiu.

Ecaterina Teodoroiu a fost înmormântată cu paradă pe 23 august  într-o poiană din Zăbrăuţi, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan Dumitru, gorjean şi el, mort în fruntea Companiei a 6-a cu o zi înainte.

După patru ani de la moarte, în România Mare pe care eroina nu o apucase să o vadă, numele său era trecut printre vitejii patriei şi se dorea valorizarea eroismului său. În iunie 1921, trupul său este deshumat din mormântul simplu şi după o procesiune care atinge şi Bucureştiul, ajunge la Târgu Jiu unde este reînhumat, în cadrul unor funeralii naţionale. Sicriul eroinei a fost confecţionat din oţelul unor tunuri capturate de la inamic şi a fost depus într-o criptă betonată din faţa catedralei din Tg. Jiu.

Ulterior, deasupra criptei a fost amplasat un monument din marmură, operă a sculptoriţei Milița Petraşcu. Pe cele patru faţete ale monumentului sunt sculptate imagini reprezentând scene din viaţa Ecaterinei Teodoroiu.

 

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*