[100 de ani] Bojdeuca Ion Creangă – primul muzeu memorial din ţară

Publicat de Curierul de Iasi la data de 13/04/2018

În mahalaua Ţicăului a „dulcelui Târg al Ieşilor” se află căsuţa în care a locuit Ion Creangă în perioada în care şi-a creat opera literară. Sub aureola marelui scriitor şi păstrând atmosfera poveştilor şi amintirilor, bojdeuca şi-a câştigat un loc de onoare în patrimoniul spiritual al Iaşului. Drept recunoaştere, pe 15 aprilie 1918, aici este inaugurat primul muzeu memorial din ţară, moment de la care se împlinesc în aceste zile 100 de ani.

Fără îndoială, cel care poposeşte ocazional sau interesat la Bojdeuca lui Creangă din mahalaua Ţicăului va avea la sfârşitul vizitei satisfacţia de a fi văzut şi perceput un adevărat „atelier literar” în care a fost zămislită întreaga operă a „Amintirilor din copilărie”, a „Poveştilor” şi a „Povestirilor” sale de duh şi în care spiritul hâtrului povestitor humuleştean sălăşluieşte aici mai viu şi mai bogat decât altundeva. Aşadar, numele şi opera literară a lui Ion Creangă sunt legate indisolubil de „bojdeuca de căsuţă”, cum îi plăcea s-o denumească, aflată în mahalaua Ţicău, în locul ce-i mai spune mărturisitor şi „Valea Plângerii, strada Ţicăul de sus, no.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică plină de noroiu păn´ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la scecetă geme colbul pe dânsa).”

Bojdeuca pe o carte postala din perioada interbelica

Chiriaş în Ţicău
Istoricii literari au conchis că ridicarea acestei „căscioare” s-a făcut înainte de 1850 pe locul povârnit aparţinător parohiei Bisericii „40 de Mucenici”. Aici, începând cu 1872, după episoadele nefericite ale răspopirii după 12 ani de diaconie, ale eşuării căsătoriei sale cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Grigoriu de la biserica „40 de Sfinţi”, cu care a avut şi unicul său fiu Constantin şi a suspendării din funcţia de institutor, Ion Creangă, neavând unde să locuiască, o cunoaşte pe Tinca Vartic, nepoata diaconului Grigore Vartic şi subînchiriază de la aceasta o cămăruţă a Bojdeucii, găsind-o mai aproape de peisajul rustic natal al Humuleştiului, sat de răzeşi, aflat „la apa Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul.” Plata chiriei avea s-o asigure din modestele venituri ale tutungeriei ce a deschis-o împreună cu fratele său Zahei.
De aici încolo, până la moartea sa din 31 decembrie 1889, timp de 17 ani, Ion Creangă locuieşte la Bojdeucă alături de Tinca Vartic. Instalarea la „bojdeuca de căsuţă” avea să-i întărească sentimentul vieţuirii „ca la mama acasă”, înjghebându-şi gospodăreşte în cămăruţa închiriată un culcuş zdravăn şi sănătos. Pentru „pofta scrisului” şi-a pregătit o masă largă aşezată colea mai la geam, de pe care nu lipseau niciodată hârtiile şi uneltele trebuincioase scriiturilor sale, străjuită de un raft pentru cărţi. Pereţii erau împodobiţi cu macate ţărăneşti, iar deasupra icoanei Sf. Nicolae primită în dar de la bunicul său, David Creangă şi de care nu s-a despărţit niciodată, atârna un frumos ştergar popular. Simţindu-se la Bojdeucă „în largul lui” şi „cu picioarele pe pământ”, motiv pentru care cămăruţa n-a fost podită niciodată, fiind doar acoperită cu lăicicere trainice, încetul cu încetul interiorul acesteia avea să capete acea înfăţişare familiară casei părinteşti de la Humuleşti. Iar ca să fie toate „la locul lor”, Ion Creangă avea să-şi facă, asemenea mamei sale, „damblaua” pisicilor, aciuând la Bojdeucă o „cohortă” de vreo 30 de feline jucăuşe.

Carieră de învăţător
Înrădăcinarea sa la Bojdeucă avea să aducă o perioadă fastă: în septembrie 1874 revine în învăţământ, fiind numit institutor la clasele I-a şi a II-a a Şcolii primare de băieţi nr.2 din Păcurari, postură în care se apucă să compună pentru elevii săi mici poezioare, precum: „Nu lucrezi, n-ai ce mânca!” şi „Ia, clopoţelul sună!”, dar şi povestioare de multă înţelepciune, între care: „Păcală”, „Inul şi cămeşa” şi „Acul şi barosul”, considerate a fi fost deliciul serbărilor şcolare. Dar nu s-a mulţumit cu atât şi s-a apucat, împreună cu alţi institutori, să scrie cu mult temei manuale şi cărţi didactice pentru elevi: „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare”, „Învăţătorul copiilor”, „Geografiea judeţului Iaşii”, care aveau menirea transmiterii către şcolari a unor cunoştinţe temeinice de învăţătură.
Fostul învăţăcel, devenit mai apoi cunoscutul scriitor Jean Bart avea să-şi amintească: „Dintre atâţia dascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit în orele de clasă zilele copilăriei, îmi apare figura blândă şi jovială a lui I. Creangă, pe care toţi băieţii îl iubeau. Omul acesta înalt şi burtos, veşnic cu surâsul pe buze radia pretutindeni (…) aceeaşi lumină, bunătate şi veselie.”

Mihai Eminescu la bojdeucă
În 1875, îl va cunoaşte pe Mihai Eminescu, pe atunci revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, care avea să-i aprecieze strădaniile sale împlinite în alcătuirea manualelor şcolare. Între cei doi se leagă imediat o prietenie trainică, de nezdruncinat în toţi anii restului vieţii. Eminescu, fără ezitare, îl introduce pe Ion Creangă în atmosfera „boemă” a Junimii ieşene. N-a fost de mirare că vorbele meşteşugite ale hâtrului povestitor humuleştean au fost bine primite la şedinţele de cenaclu ale junimiştilor, prezidate de Titu Maiorescu, astfel că la 1 octombrie 1875 îşi face debutul în „Convorbiri literare”, cu povestea: „Soacra cu trei nurori”, urmată în numărul următor şi de „Capra cu trei iezi”.
Din iunie 1876, Eminescu, atras şi el de liniştea şi farmecul pitoresc al locului, vine să locuiască pentru câteva luni bune la Bojdeuca din Ţicău. Şi „drăgăliţă, Doamne”, această „coabitare”, pe cât de scurtă, pe atât de densă, avea să-şi afle curând rostul ei binefăcător reieşit din această prietenie de invidiat. În veranda largă din spatele Bojdeucii, sprijinită de cele „24 de furci de stejar”, care deschidea generoasă panorama dealurilor Ciricului şi Şorogarilor, aşezaţi tacticos pe câte o laiţă, „cinstindu-se cu un vinişor rubiniu şi înfulecând din gustoasele plăcinte poale-n brâu, făcute de Tinca Vartic, gospodina casei, sporovăiala lor nu sfârşea nici în miez de noapte”, aşa după cum consemnează junimistul George Panu în „Amintiri de la Junimea”.
În iunie 1879, având o bună situaţie financiară de pe urma slujbei şi a scrisului, Ion Creangă face dovada bunătăţii sale sufleteşti şi cumpără cu 50 de galbeni austrieci – „a treizeci şi şepte de lei vechi galbenul”, locul şi Bojdeuca, cu două odăi, ceardac, holişor şi verandă, pe numele Ecaterinei Vartic, răsplătind-o astfel pe femeia care s-a îngrijit întru totul de gospodărie şi de el.

Declin
Anul 1880 avea să fie pentru Ion Creangă unul plin de diverse evenimente ale vieţii: pe de-o parte, începe să scrie opera sa de căpătâi: „Amintiri din copilărie”, ale căror prime două părţi sunt publicate în „Convorbiri literare” în numerele din martie şi aprilie 1881 şi, pe de altă parte, apar primele semne serioase ale bolii sale de epilepsie, moştenită genetic de la mama sa Smaranda.
Despre sfârşitul, la 15 iunie 1889, a „fratelui Mihai”, Ion Creangă avea să afle din ziare înduioşându-l peste măsură. Iată cum înfăţişează criticul George Călinescu, în a sa monumentală “Istorie a literaturii…”, momentul tragic în care Ion Creangă a perceput dispariţia prea bunului său prieten: “Vestea morţii lui Eminescu îl doborâse. Fu văzut (la Bojdeucă n.n.) plângând ca un copil şi adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimţirea morţii se înnegri şi mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere şi-ncepu să-şi pună întrebări asupra vieţii viitoare.” Şi cum veştile rele nu vin niciodată singure, iată că în scurt timp a aflat cu o aceeaşi imensă durere şi despre curmarea firului vieţii prietenei Veronica Micle, la 9 august 1889, la Mănăstirea Văratec. Din acest moment crizele bolii sale devin tot mai frecvente şi mai devastatoare; ultima dintre ele, cea de la 31 decembrie 1889, avea să-i fie şi cea fatală, tocmai atunci când „cetele de urători” ale copiilor din mahala şi Sărărie se îndreptau spre Bojdeucă, după cum le era obiceiul, spre a-i spune la fereastră dragului lor „Moş Ionică” urătura de „înnoire a anului”. Sfârşită şi ea de durerea pierderii suferite, Tinca Vartic, le-a ieşit în întâmpinare cu o lumânare aprinsă şi le-a spus copiilor, cu glas duios, că „Ionică a lor nu mai este…”. Avea să fie înmormântat pe 2 ianuarie 1890 la Cimitirul „Eternitatea”.

Bojdeuca părăsită, dar nu uitată
La un an după moartea lui Creangă, proprietăreasa Tinca Vartic îşi reface viaţa prin căsătorie şi părăseşte Bojdeuca, lăsând intacte în interior toate obiectele personale care au aparţinut scriitorului, inclusiv ochelarii, medalionul de la a 20-a aniversare a Junimii şi portretul destul de recent făcut acestuia de către pictorul Muşneţanu. Intuind importanţa manuscriselor rămase de la „conaşu Ionică”, Tinca Vartic le dăruieşte lui Eduard Gruber, un apropiat a lui Creangă, profesor la Universitate, căsătorit cu Virginia, fiica Veronicăi Micle. Sfârşitul neaşteptat al acestuia, survenit în 1896, au făcut ca valoroasele manuscrise ale autorului „Amintirilor din copilărie” să se piardă în neant, fiind descoperite „norocos” şi salvate în mare parte de către scriitorul Emil Gârleanu de la băcanul unde-şi făcea cumpărăturile(!).
Ultima parte a „Amintirilor” a fost editată postum, iar întreaga operă a lui Ion Creangă a fost retipărită periodic, multe din episoadele „Amintirilor din copilărie” şi a „Poveştilor” şi a „Povestirilor” fiind reluate în manualele şcolare.
După moartea Tincăi Vartic (1912), soţul acesteia, la insistenţa unor intelectuali ieşeni, scoate Bojdeuca la vânzare, care este cumpărată de către Primăria Iaşi. De aici încolo ideea de a face din „Bojdeuca amintirilor” un muzeu omagial pentru Creangă şi Eminescu avea calea liberă a împlinirii. Au urmat fireşti lucrări de reparaţii, făcute cu greu în vreme de război în care Iaşul, devenit din 1917 capitala ţării, era supraaglomerat de refugiaţii veniţi din întreaga ţară. Până la urmă, în ciuda tuturor greutăţilor de atunci, la 15 aprilie 1918, Bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua Ţicăului, spre cinstea edililor şi intelectualilor ieşeni, devine primul muzeu memorial literar din România!

 

Interior al muzeului, cu masa de lucru a povestitorului.

De 100 de ani
Anul acesta Bojdeuca lui Ion Creangă îşi sărbătoreşte Centenarul!
Începutul funcţionării ca muzeu a fost unul greu deoarece, din lipsa spaţiului de locuit, primul muzeograf şi familia sa a trebuit să locuiască la Bojdeucă, în odăiţa unde a locuit Tinca Vartic. Muzeul – Bojdeucă a suportat de-a lungul fiinţării sale mai multe reparaţii, consolidări şi modernizări, între care cele mai imporante efectuate în perioada 1984 – 1989, prin grija Muzeului Literaturii Române Iaşi, ce avea Bojdeuca sub oblăduire instituţională.
Astfel, la 11 iunie 1989, pe baza unui „proiect de suflet” întocmit de arhitectul Virgiliu Onofrei, au fost inaugurate: cochetul Pavilion, ce adăposteşte ampla expoziţie foto documentară a vieţii şi operei lui Ion Creangă, biblioteca şi spaţiile generoase destinate unor expoziţii şi manifestări temporare cu tematici din lumea copilăriei, a poveştilor şi Amfiteatrul în aer liber, cu 250 de locuri, ce găzduieşte cele patru manifestări tradiţionale ale Bojdeucii.
Să amintim că în 1968 la Bojdeucă a fost amplasat bustul de granit a lui Ion Creangă, operă remarcabilă a sculptorului Iftimie Bârleanu: „Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti…” , iar în 1990 în partea de sus a Amfiteatrului a fost inaugurată statuia lui Ion Creangă privind înspre Bojdeucă şi ţinând după umeri doi copilaşi, realizată de studenţii de la Universitatea ieşeană de Arte sub conducerea profesorului D. Căileanu.
La ceasul Centenarului, Bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua ieşeană a Ţicăului – primul muzeu memorial literar din România – se înfăţişează celor peste o sută de mii de vizitatori din ţară şi din străinătate, care-i trec anual pragul, drept un sfânt altar de reculegere spirituală, în care duhul nepieritor al epocii neîntrecutului povestitor te cuprinde pe de-a-ntregul.
Un articol de Mihai Caba

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*