„Raiul Copoului” şi amintirea marelui filantrop Vasile Adamachi

Publicat de Curierul de Iasi la data de 19/12/2011

Parcurgând Aleea Mihai Sadoveanu şi ajungând dincolo de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, privirile noastre întâlnesc o firmă simplă pe care scrie: Staţiunea Didactică Iaşi – Ferma „Vasile Adamachi”. Nu spune mare lucru şi nici nu sare în ochi cu cine ştie ce ademenire. Cu toate acestea, stimaţi cititori, n-o ocoliţi, intraţi pe poteca pavată cu calupuri din granit, coborâţi câţiva zeci de paşi şi priviţi.

În fata ochilor veţi avea peisajul pitoresc al unei grădini – amfiteatru cu înălţimi între 100 şi 175 metri, pe treptele căreia se aliniază, de-a lungul şi de-a latul, batalioane de meri, peri, piersici, vişini, caişi rânduiţi în lungi coloane şi învăluiţi, primăvara, în voaluri alb-rozii din flori gingaşe şi boboci, iar toamna în aureole galben-ruginii ca acei din care Făt-Frumos culegea mere de aur în basmele copilăriei. Nelipsite nici acestea, prin septembrie strălucesc pe ramurile încărcate de roade, împreună cu acele purpurii şi bulgării de soare ai gutuilor.

Bogăţia din dealul Copoului

Impresionat de frumuseţea acestui nebănuit lăcaş al naturii, rămas din fostele livezi şi vii ce înnobilau până nu demult lungul aleii, mi-am propus sa-i caut trecutul şi să-i întâlnesc pe făptuitorii care i-au dat şi-i ţin viaţa.

Ferma aparţinând Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”, am cerut audienţă la domnul rector, prof. dr. Gerard Jităreanu, care, auzind dorinţa, mi-a făcut, afectuos, un prim istoric şi l-a rugat pe şeful fermei să-mi înlesnească o vizită de documentare. Mulţumindu-i pentru primirea călduroasă, lipsită de morgă, în altă zi, înarmat cu aparatul de fotografiat în bandulieră, am păşit în ograda fermei căutând pe şeful ei. Problemă grea la vremea când strânsul roadelor îi preocupa pe toţi horticultorii şi-i împrăştiase în cuprinsul celor vreo 80 de hectare.

Pe lângă culesul viei şi a bogăţiei de fructe, mai erau de adunat şi legumele ce trebuiau sortate după soi şi tema cercetărilor, lucrări la care îşi împlineau orele de practică viitorii horticultori, amintindu-mi anii studenţiei (1950-1955), când eram chemaţi să dăm concursul la culesul strugurilor de pe dealurile Iaşilor. Activitatea era uneori hulită, dar nu chiar neplăcută, căci aveam ocazia să ne completăm masa cantinei cu bogate cure de poamă. Şi era atâta poamă în viile împărăteşti de pe dealurile Buciumului, Socolei, Vişanilor, Miroslavei, Galatei, Copoului, Şorogarilor, acum năpădite de betoane, de-o prindea gerul pe tufe şi ne îngheţau degetele pe boabe!

Întrebând în stânga şi-n dreapta de diriguitorul fermei, musafirul avea să-l întâlnească urcând cărarea dintre noile plantaţii de cireşi, îngrijorat că seceta îndelungată să nu le fie dăunătoare. S-a recomandat simplu Petre Popa şi s-a declarat dispus să răspundă curiozităţilor gazetăreşti. Era fiu al Copoului de pe la vreo 14 ani, când a venit din Prisăcani la Liceul Agricol, a urmat Facultatea de Horticultură, a făcut masteratul în domeniul producerii materialului săditor horticol, şi-a luat doctoratul în Manegement şi Marketing, şi a lucrat la fostul I.A.S. Copou, unde a căpătat experienţă horticolă, îmbogăţită la fermă în contact cu profesorii Universităţii.

O „bancă” de vreo 200 de soiuri de viţă de vie

Ne-am aşezat în curte, la vedere, pe o bancă improvizată, ca să ne găsească cu uşurinţă acei care aveau nevoie de cuvântul său şi-l căutau necontenit, şi, prietenos, interlocutorul a început să-mi spună povestea fermei.

Cuprinde cinci sectoare în care studenţii îşi desfăşoară practica horticolă şi agricolă, conduşi de profesorii lor, cu rol de tehnologi.

Sectorul viticol are 14 hectare de producţie şi 1,8 hectare pentru cercetări, care deţine comoara unei bogate „bănci de viţe” cu vreo 200 soiuri, dintre care nu lipsesc cele vechi româneşti. Îl concurează Sectorul pomicol, la fel de înzestrat, cu vreo 25 hectare de plantaţii şi mii de pomi, de tot neamul, pentru cercetare şi producţie. Acestora le ţin companie Sectorul legumicol, cu solare şi soiuri mereu îmbunătăţite, şi Sectorul floricol în care vreo 2.000 de specii de flori înmiresmează văzduhul şi populează sera modernă pentru cercetări şi pentru adăpostirea acelora mai friguroase. Existând şi un Sector dendrologic-ornamental cu brazi, molizi, pini şi arbuşti din regnul lor, iarna, când îmbracă hanorace de promoroacă şi cojoace din zăpadă argintie, dau peisajului aspect montan, stârnind reverii nostalgice. Venind pe teren şi domnul rector, însoţit de directorul fermelor Universităţii, interesaţi de practica studenţilor şi de mersul lucrărilor la clădirea Institutului de Cercetări pentru Agricultură şi Mediu, autorul afla şi despre alte activităţi, în curs de desfăşurare.

Vasile Adamachi, un mare iubitor de ştiinţă de carte

La originea bogatului şi pitorescului aşezământ stă donaţia juristului ieşean Vasile Adamachi, trăitor între anii 1817-1892, al cărui nume îl poartă ferma şi Colegiul agricol din vecinătate.

Fecior al negustorului Ioan Adamachi, căsătorit cu Eufrosina Bantaş din Vaslui, Vasile, născut la 1 ianuarie 1817, făcând studii, după obiceiul vremii, cu profesori străini şi învăţând limbile franceză şi germană, în 1836, când avea doar 19 ani, era „năimit” la cancelaria Divanului Domnesc. Trecând prin toate rangurile vremii: pomoşnic (amploiat), clucer, comis, spătar şi având pregătire juridică, a lucrat în dregătoriile ţinuturilor, o vreme la Vaslui, în 1839, fiind ales prezident al Eforiei capitalei Iaşi, funcţie echivalentă cu cea de primar.

Prin 1862, vizitând Europa, pentru întregirea studiilor, se întorcea acasă cu dorinţa înfiinţării la Iaşi a unei Şcoli Politehnice ca aceea de la Zurich.

Cum cea mai importantă cerinţă a timpului era ştiinţa de carte şi mai toate şcolile de atunci erau lipsite de local, mutându-se prin diferite hardughii închiriate, la 3 februarie 1870, Vasile Adamachi dona Primăriei, pentru o şcoală, casa părinteasca din „strada Aghenţiei, faţă în faţă cu otelul austriac” (reprezentanţa Austriei, aflată în strada de azi Elena Doamna, unde-i acum redacţia gazetei „ 24 de ore”). Astfel Şcoala Nr. 2, din Beilic, căpăta sediu permanent şi-i lua numele.

Pe lângă atribuţiile publice, donatorul s-a ocupat de cultivarea pământului, a participat la acţiuni culturale, la examenele şcolare ca delegat al Universităţii, ducând o viaţă austeră între cărţile bogatei sale biblioteci.

O avere fabuloasă, de peste 2 milioane de lei,  rămânea Academiei Română

Trecând în lumea umbrelor, la 8 martie 1892, îşi lăsa prin testament averea Academiei Române. Era în valoare de 2.180.000 lei, sumă considerabilă, compusă din efecte, bonuri şi acţiuni bancare în valoare de 1.764.000 lei din care, scăzându-se cheltuielile şi sumele donate unor apropiaţi, rămâneau 1.453.611 lei, plus casa cu etaj din Copou, două moşii (Roşiori-Suceava şi Călimaneşti-Tutova). Via de la Copou, biblioteca cu vreo 714 cărţi şi ”tot ce aparţine ştiinţei” a închinat-o Universităţii ieşene. Dorea ca din veniturile anuale, produse de donaţie, Academia să acorde premii pentru scrieri de valoare şi burse tinerilor care se dedicau ştiinţelor exacte „pentru a servi la înfiinţarea şi perfecţionarea fabricilor şi a industriei naţionale”, executor testamentar fiind avocatul Alexandru Teodoreanu (bunicul lui Ionel) al cărui fiu mai mic, Alexadru, îi era fin.

Astfel, Fundaţia „Vasile Adamachi”, înfiinţată de Academie, a acordat, până în 1914, 58 de burse la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, 37 la Facultatea de Medicină, 81 la Şcoala de Poduri şi Şosele (Politehnica) din Bucureşti şi 55 burse în străinătate, beneficiarii devenind profesori eminenţi. Totodată a atribuit 75 de premii pentru lucrări literare şi ştiinţifice, a asigurat tipărirea unor lucrări importante, susţinând şi Revista „Vasile Adamachi”, apărută între anii 1910 şi 1949. (Valeriu D. Cotea, „Vasile Adamachi sprijinitor al ştiintei şi culturii”).

Ajuta, de asemenea, şcoala primară deschisă în casa donatorului, cât şi şcoala agricolă de la Moara Grecilor, Vaslui, acordând burse fiilor de ţărani.

Recunoscătoare, Academia a realizat la Eternitate monumentul din granit de Baveno, înalt de 7 metri cu cripta osemintelor ca o capelă, proiectată de arhitectul Rupolo din Veneţia, sub supravegherea arhitectului F.D. Xenopol, ca şi medalionul din bronz săvârşit tot acolo de sculptorul craiovean Gh. Vasilescu, care s-au sfinţit la 9/21 octombrie 1894 de mitropolitul Iosif Naniescu cu un sobor de prelaţi, construcţia executând-o arhitecţii G. Scolari şi G. Buzzini.

Via cu crama şi terenul cedate provizoriu de Academie în folosul Universităţii ieşene la organizarea Sectiei Agricole (1912) se predau definitiv acesteia în anul 1922, după înfiinţarea Conferinţei de Horticultură, în 1925, locul devenind nucleul în jurul căruia se forma ferma didactică. Se realizau aici primele plantaţii pomicole-viticole-floricole, amplu dezvoltate odată cu înfiinţarea Facultăţii de Horticultură în anul 1951 când se iniţiau şi colecţiile pomologice, ampelografice (viticole) şi ornamentale. Prin truda profesorilor şi a miilor de învăţăcei ce i-au închinat prinosul muncii lor, de-a lungul a peste 60 de ani (circa 3800 de absolvenţi între 1951-2011), ferma a devenit uriaşul laborator în aer liber al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” care, împreună cu Grădina Botanică din vecinătate, reprezintă „Raiul Copoului”, cum le spunea un vechi gazetar din anii ‚80.

Ferma păstrează vie amintirea modestului ieşean Vasile Adamachi, la monumentul căruia rectorul N. Culianu a spus: „Fie ca exemplul nobilului donator sa aibă tot răsunetul în societatea română spre deşteptarea simţămintelor generoase ale luminaţilor patrioţi ai ţării.”

Ion Mitican

Comments

comments



Nu sunt comentarii

Comentati acest articol!




*